Războaie şi copii

Un articol de RODICA GRIGORE

Stefano Zecchi, Când tata m-a învăţat să fluier, traducere şi note de Gabriela Lungu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014

În 1945, când se încheie cel de-Al Doilea Război Mondial, italienii din Istria, Dalmaţia şi Fiume îşi dau seama rapid că, în ciuda entuziasmului iniţial, nu au deloc motive de bucurie. Căci teritoriile unde ei trăiseră întotdeauna sunt ocupate de armata lui Tito, iar apoi vor fi înglobate în fosta Iugoslavie, intrând în aria de influenţă sovietică, astfel încât identitatea naţională a acestor oameni este periclitată, chiar viaţa celor care se opun deciziilor politice (luate fără a se ţine seama de dorinţele şi de soarta a zeci de mii de suflete) fiind ameninţată. Acesta e momentul istoric de la care porneşte Stefano Zecchi în romanul său intitulat Când tata m-a învăţat să fluier (Quando ci batteva forte il cuore), publicat în anul 2010.
Un război prea mare
Convins că „marea şi adevărata lipsă de loialitate este să uiţi“, după cum sună şi motto-ul cărţii de faţă, scriitorul italian Stefano Zecchi oferă cititorului, dincolo de o excelentă reconstituire a unei perioade bine definite din istoria tumultuoasă a ultimilor ani ai conflagraţiei mondiale şi a primilor care au urmat încheierii acesteia, o emoţionantă – şi convingătoare deopotrivă – poveste a unei familii care se vede pusă în situaţii-limită. Iar ceea ce părea, cel puţin până la un anumit moment, că ar avea, totuşi, şanse de reuşită (şi anume rezistenţa dârză a locuitorilor faţă de anexarea câtorva regiuni italiene la noul stat iugoslav), se termină cu înfrângerea celor care nutriseră astfel de idealuri, dar şi cu speranţa autorului că în viitor asemenea hotărâri, rezultate în urma calculelor politice şi a stabilirii sferelor de influenţă în Europa, nu vor mai exista.
Afirmat deopotrivă ca jurnalist şi universitar, profesor de estetică la Universitatea din Milano, specializat în fenomenologie şi estetică, Zecchi abordează cu succes şi domeniul literaturii, romanele sale Fedeltà (2001) sau Amata per caso (2003) fiind foarte bine primite de critică şi de publicul cititor, iar textul de faţă, Quando ci batteva forte il cuore, e distins, în 2011, cu premiile „Acqua storia“ şi „Biblioteche di Roma“. (Excelentă se dovedeşte, deci, decizia Editurii Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca de a publica acest text în frumoasa traducere a Gabrielei Lungu, în colecţia „Literatura Europeană Contemporană“, coordonată de Laurenţiu Malomfălean.)
Acţiunea cărţii începe în 1943, totul fiind relatat din perspectiva – şi cu vocea – lui Sergio, un băieţel de şase ani, care trăieşte la Pola, împreună cu mama sa, Nives, învăţătoare la şcoala din localitate. Tatăl, Flavio, e plecat pe front, iar copilul îl va cunoaşte abia la întoarcerea acasă a acestuia, cu doi ani înainte de încheierea Războiului. Iar dacă, până la sosirea neaşteptată a lui Flavio, Sergio se întrebase adesea la ce i-ar folosi un tată, câtă vreme era foarte mulţumit cu traiul alături de impetuoasa lui mamă, după ce viaţa familiei sale începe să se reorganizeze în funcţie de traiul în trei băiatul e mai degrabă nemulţumit de noua situaţie. Pe de o parte pentru că de-acum nu se mai află doar el în centrul atenţiei mamei, iar pe de alta deoarece constată că, treptat, Nives se implică tot mai mult în acţiuni politice, care pun în pericol stabilitatea casei şi chiar viaţa tuturor. Şi, cu toate că la început e tentat să o admire pe mama lui şi să se îndepărteze progresiv de tată, pe care consideră că nu-l poate înţelege şi pe care îl vede ca pe un om lipsit de iniţiative şi mai ales de curaj, Sergio va fi silit să se maturizeze mult prea repede şi să-şi dea seama că, cel puţin uneori, actele de eroism şi de patriotism nu sunt suficiente pentru a anula deciziile oamenilor politici şi nu pot nicidecum anula tratatele internaţionale, oricât de trădătoare ar fi acestea… Eroismul, unica formă de eroism în acele condiţii, va fi, aşadar, tocmai lipsa eroismului evident şi va deveni (se va reduce la) capacitatea de a-ţi salva propria familie. Din perspectiva timpului nu Nives, cea care finalmente pleacă de acasă pentru a se alătura mişcării de rezistenţă şi care va sfârşi tragic, are dreptate, ci aparent molcomul Flavio, care reuşeşte, cu preţul unor imense suferinţe şi, nu o dată, al unor imense umilinţe, să-şi salveze fiul, la capătul unei călătorii epopeice pe care cei doi o fac clandestin, cu scopul de a ajunge în Italia.
Eroi şi morminte
În permanenţă marea istorie se reflectă în istoriile personale ale oamenilor care îşi văd, aproape peste noapte, vieţile spulberate şi speranţele năruite. În paranteză fie spus, trebuie remarcată dorinţa lui Zecchi de a aduce în prim plan o parte relativ puţin cunoscută a istoriei anilor grei de după Război, precum şi capacitatea sa de a trata acest subiect la un nivel excelent din punct de vedere artistic, fără a cădea în sentimentalismul de prisos, cu acea rară artă de a se ţine departe de orice accent propagandistic, dar şi cu ştiinţa de a rosti întotdeauna răspicat marile adevăruri, oricât pot fi ele (şi sunt, adesea, în acest context!) de neplăcute ori de dureroase.
Locuitorii din Pola şi din alte oraşe din zonă sunt italieni, se simt italieni, respectă tradiţiile italiene, însă, atunci când ajung în situaţia de a-şi părăsi ţinuturile natale şi de a se refugia în Italia, sunt primiţi (şi priviţi…) cu o ostilitate nedisimulată, ca nişte străini nedoriţi veniţi de nicăieri în Peninsulă ca să ia locurile de muncă ale italienilor get-beget şi să-i sărăcească pe aceştia. Fără să găsească undeva prea multă compasiune pentru suferinţele pe care le înduraseră şi fără ca prea mulţi să le înţeleagă temerile şi obsesiile provocate mai cu seamă de amintirea de neşters a masacrelor din foibe, unde majoritatea acestor oameni pierduseră cel puţin un membru al familiei (Nives însăşi sfârşeşte astfel!), nefericiţii refugiaţi trebuie să lupte o dată în plus pentru a fi acceptaţi de o Italie care le pusese deja eticheta de „cetăţeni de mâna a doua“. Romanul de faţă relatează toate aceste întâmplări şi evenimente cu simplitatea voită dată de vocea (narativă a) copilului, însă, în acest fel, mesajul devine cu atât mai pregnant – şi mai actual. Lumea nu e salvată nici de marile declaraţii şi nici de atitudinile vădit eroice, ci de capacitatea oamenilor de a îndura, precum şi de dorinţa disperată de a supravieţui – unii pentru alţii. Flavio înţelege, în noaptea în care pleacă de acasă, că el, tatăl, e unica speranţă pe care Sergio o mai are pe acest pământ, prin urmare va face orice pentru a-i oferi copilului şansa unui viitor. Pe parcursul călătoriei lor tatăl şi fiul reuşesc, în sfârşit, să se apropie unul de celălalt şi să se cunoască. Iar Sergio ajunge să-l respecte şi să-l admire pe tatăl său, pe care, până atunci, îl considerase ezitant şi temător, în vreme ce hotărârea lui Nives o făcuse pe aceasta o veritabilă eroină în ochii copilului. După ani de zile, revenind în locurile acelor întâmplări, Sergio va reevalua totul si va fi foarte dur: „– Ar trebui să fii mândru, Sergio, de curajul mamei tale! – Care curaj? Acela de a trăi în clandestinitate? De a ne risca tuturor viaţa? Spuneţi-mi, don Egidio, de cât curaj ai nevoie ca să-ţi părăseşti copilul? (…) – Şi-a sacrificat familia pentru o idee! – Patria şi libertatea nu sunt doar o idee. – Familia ei trebuia să fie înaintea ideii; tata mi-a salvat libertatea.“
Despre lucrurile care contează
Interesant e că Stefano Zecchi se foloseşte, pe parcursul romanului, de un soi de metaforic schimb de roluri în cazul opţiunilor şi atitudinilor părinţilor lui Sergio. Astfel, dacă la început mama pare a face totul şi a fi capabilă să ia marile decizii, în cele din urmă se vădeşte că modul tatălui de a aştepta (asta fără să însemne că ar fi ezitant) şi de a-şi asuma toate riscurile chiar dacă, pe moment, acestea par nimic în comparaţie cu cele ale lui Nives, Flavio îşi salvează fiul, în vreme ce Nives îşi salvează idealurile politice. Ce e mai important cu adevărat şi ce contează realmente? Cartea lui Stefano Zecchi, în ciuda tonului tranşant din final al lui Sergio, nu încearcă să impună cititorului un singur răspuns şi cu atât mai puţin să susţină vreo soluţie unică. Scriitorul vrea, mai cu seamă, să ne pună pe gânduri – iar demersul acesta îi reuşeşte perfect.
Căci, dincolo de aparenţe, autorul nu şi-a propus să scrie un text politic, iar mesajul profund al cărţii sale trebuie căutat altundeva. „Nu m-au interesat lozincile de nici un fel“, va mărturisi Zecchi, „ci am încercat, abordând un astfel de subiect, să merg cumva împotriva curentului şi să spun în primul rând povestea unor oameni care, priviţi cu atenţie, seamănă mult cu noi înşine. Tocmai de aceea am încercat să mă îndepărtez de orice experiment la nivelul formei româneşti, fiindcă, din punctul meu de vedere, esenţa acestei cărţi este alta.“ Unii exegeţi au vorbit, de aceeea, despre „accentele neorealiste“ ale romanului lui Zecchi, ca şi despre apropierea personajelor acestei cărţi de natură, ca semn al întoarcerii la elementele cu adevărat importante ale existenţei umane. Nici actele de violenţă nu vor fi descrise, ci sugerate, efectele războiului asupra oamenilor fiind observabile mai ales din perspectiva şi prin ochii copiilor – Sergio, în primul rând, dar şi câţiva prieteni ai săi. De aici decurge şi alegerea soluţiei de final pe care o foloseşte autorul şi despre care o parte a criticii a afirmat că ar fi oarecum facilă, câtă vreme, la fel ca în basme, cei buni câştigă şi sunt răsplătiţi pentru curajul lor. Numai că ultimele pagini ale acestui roman, cu evidenta victorie a binelui şi a vieţii asupra răului şi asupra tuturor tenebrelor istoriei, nu înseamnă nicidecum căderea în convenţie şi cu atât mai puţin un minus estetic, ci afirmarea cu hotărâre a speranţei, cea care, aşa cum spune Stefano Zecchi însuşi, ne ajută să învingem; şi, în egală măsură, să nu uităm.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper