Privind de la distanţă către noi înşine

Un articol de ŞTEFAN AFLOROAEI

Ştim bine că cei care ne lasă a înţelege ceva cu privire la noi înşine o spun cel mai adesea într-un mod vag, indirect, simplu. Nu formulează explicit chestiunea ca atare. Nu se opresc la tot felul de concepte şi ideologii care ne sunt proprii. Par să vorbească despre ceva străin, de pildă despre oamenii care trăiesc într-o altă lume, despre umbre şi fantasme, locuri, întâmplări şi amintiri ce scapă aproape complet acestui timp. Cu toate acestea, nimic mai concret ca apariţiile cărora le dau viaţă. Lumea lor devine densă şi vie, mai vie chiar decât cea pe care o pretinde percepţia cotidiană. Regăsim acolo mult mai bine graniţele acestei lumi, pulsul ei şi un posibil nume al vieţii.
Să ne amintim povestea din Toate numele, de José Saramago, publicată în 1997 (trad. rom. de Mioara Caragea, 2002). Perete în perete cu Arhiva Generală a Stării Civile locuieşte José, un simplu registrator, de fapt un funcţionar mărunt, umil, aproape neştiut de ceilalţi. El simte dintotdeauna nevoia să adauge câte ceva la numele unor oameni, măcar o simplă menţiune din viaţa lor, un cuvânt, o fotografie, o dată oarecare, o imagine, un semn. Începe cu numele unor oameni cunoscuţi, „indiferent că e vorba de politicieni sau de generali, de actori sau arhitecţi, de muzicieni sau jucători de fotbal, de ciclişti sau de scriitori, de traficanţi sau de balerine, de asasini sau de bancheri, de escroci sau de regine ale frumuseţii“. Caută să le creeze o mică biografie, dincolo de ce ar putea să spună singurul lor nume. Iniţial îşi obţine unele date din presă, prin stângace tăieturi din ziare, apoi merge mai departe, caută singur în fel şi chip. La un moment dat riscă enorm, pătrunde noaptea în edificiul memoriei generale. Aici găseşte, din întâmplare, fişa unei femei necunoscute, pentru a cărei biografie trăieşte o adevărată pasiune, o obsesie. Află la un moment dat de existenţa ei, este aproape să o întâlnească, doar că între timp femeia necunoscută moare. Fişa ei va fi mutată de funcţionari în arhiva rezervată celor morţi, fapt ce complică ancheta domnului José. Pentru el, memoria lucrurilor îi ţine în viaţă pe cei morţi şi dă substanţă vieţii celorlalţi. Continuă să caute date şi semne despre moartea acelei femei. Merge în Cimitirul General (a cărui deviză coincide cu cea a Arhivei: „Toate numele“), acolo unde un păstor bizar schimbă la întâmplare numele de pe morminte. Lumea celor îngropaţi tinde astfel să devină fantomatică. Se îndreaptă apoi către casa părinţilor ei, să o recunoască în chipul celor care i-au dat viaţă. Ajunge, mai târziu, în locuinţa femeii necunoscute, acolo unde şi-a trăit ultimele zile. În mod ciudat, simte deodată că nu ar trebui să mai continue, ci să lase neatinse şi neştiute ultimele lucruri din viaţa ei, în acel loc al intimităţii simple şi absolute. Ceea ce mai putea face era să completeze – sau să refacă singur – fişa femeii necunoscute, în aşa fel încât locul ei să fie printre cei vii.
Ce am putea spune în marginea acestei teribile povestiri? E greu să nu vezi că domnul José, umilul funcţionar, află totuşi un rost în viaţa pe care o duce. Îşi urmează cursul vieţii în acord cu o dorinţă – profundă şi inexplicabilă – de a da conţinut biografiei celor necunoscuţi. Sau de a readuce în prezenţă chipul cuiva neştiut. Această dorinţă ajunge în cazul său o credinţă de viaţă. Cum o asumă în modul cel mai firesc, prin ceea ce simte şi face, ea răspunde unui sens al vieţii sale. Doar că acest „sens al vieţii“ nu se naşte sub forma unei confruntări severe cu sine, însoţită de interogaţii grave, ultimative. Ci neobişnuit de discret, un simplu hobby, o preocupare gratuită, ceva potrivit pentru timpul de seară. Adună pur şi simplu tot felul de date şi imagini despre numele unor oameni. Făcea acest lucru aşa cum alţii obişnuiesc să adune „timbre, monede, medalii, glastre, cărţi poştale, cutii de chibrituri, cărţi, ceasuri, tricouri sportive, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraşi, cactuşi, programe de operă, brichete, stilouri, bufniţe, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raţe de porţelan, jucării vechi, măşti de carnaval“ şi multe altele. De ce totuşi fac oamenii aşa ceva? Sugestia scriitorului nu e lipsită de umor şi seriozitate în acelaşi timp: „motivul e probabil ceva ce s-ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu au cum să îndure ideea haosului ca stăpân unic al universului şi, de aceea, cu slabele lor forţe şi fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva ordine în lume“. Plăcerea secretă de colecţionar a domnului José nu e străină singurătăţii sale. Nici dorinţei de a reface o viaţă necunoscută. Munca de registrator în Arhiva Generală a Stării Civile, lipit de zidul căreia ajunge să locuiască, face să se întretaie o întâmplare cu fatalitatea însăşi. Nu avem cum şti ce motivaţii ar ascunde preocuparea sa ciudată. Ştim doar că încerca zi şi noapte să refacă din nimicuri conturul unor vieţi, desenul unor biografii, umbra lor vie, privind apoi cum ele îşi află locul în cuprinsul lumii sale.
Însă ceea ce face domnul José nu interesează acolo pe nimeni. Dimpotrivă, pare ceva cu totul absurd: câtă vreme există Arhiva Generală, la ce bun să mai completezi, după puţinele tale puteri şi cumva la întâmplare, biografia unor oameni? Cui ar putea folosi acest lucru? Este fără sens, mai grav chiar, pare să dea la iveală o formă de alienare, deşi inofensivă în primă instanţă. E adevărat că un funcţionar superior, conservatorul, după ce îl pândeşte şi inspectează în ascuns locuinţa lui, caietele cu însemnări, va folosi „în interesul instituţiei“ astfel de date. El conferă un alt sens investigaţilor domnului José, sens pe care acesta nu-l avea în vedere. Probabil vede atunci că viaţa sa nu apare inutilă celorlalţi. Doar că e vorba, aşa cum spuneam, de un alt sens, văzut dinafară, în relaţie greu sesizabilă cu cel pe care însuşi domnul José l-ar percepe.
Lucrul cel mai ciudat pare să fie că domnul José acuză mereu stările de lucruri şi întâmplările acestei lumi ca lipsite de sens. Le vede haotice, fără nici o noimă. Sau de-a dreptul hazardate. O spune în multe rânduri, de pildă când întâlneşte păstorul din cimitir, cel care schimbă absolut la întâmplare numele de pe morminte. „Operele hazardului sunt infinite“, avea să afirme după ce vede o astfel de nebunie. Mai târziu, după un alt eşec, adaugă: „La urma urmelor, toţi morţii sunt la fel, ce poţi face cu unii poţi face şi cu ceilalţi, să-i amesteci, să-i încurci, e totuna, lumea asta n-are sens“. Însă nu-şi propune să îndrepte o astfel de lume. Se situează în marginea ei şi cumva în răspăr cu stările de lucruri incomprehensibile. În solitudinea preocupărilor sale, îşi face loc o altă lume, iniţial sub forma unor colecţii de nume şi biografii gratuite. Nu-şi propune un scop anume, urmează pur şi simplu o dorinţă. Iar aceasta priveşte în cele din urmă aducerea aminte şi uitarea, viaţa şi moartea. Ceea ce poate fi adus în prezenţă are parte de viaţă, restul se afundă în hău. Atenţia i se îndreaptă, prin urmare, către numele neştiute, uitate, insignifiante pentru ceilalţi. Aşa cum îi va spune păstorului din cimitir, caută o persoană întrucât nu o cunoaşte. O caută întrucât riscă să rămână printre cei morţi şi neştiuţi. Viaţa proprie îi cere să recunoască viaţa unui alt nume. În felul acesta, domnul José are sentimentul că realmente trăieşte. Nu munca de registrator îi dă acest sentiment, nici comunicarea obişnuită cu cei pe care-i întâlneşte, cu atât mai puţin grijile de zi cu zi. Ci o preocupare cumva de om simplu, naiv şi retras. Va crede continuu, în felul său puţin ciudat, că poate să readucă în lumea vieţii chipul unor oameni morţi sau necunoscuţi.
Aşadar, un om care nu-şi pune explicit întrebarea cu privire la sensul vieţii, nu face din aceasta o problemă, nu vede ceva încurajator în cuprinsul vast al lumii şi nu-şi propune un scop aparte al propriei vieţi. Trăieşte mai curând dincoace de concepte, drame publice şi ideologii. Cu toate acestea, viaţa pe care o duce pare să descopere singură un sens, în mod simplu şi neştiut, iniţial ca o dorinţă copilărească aproape, ca şi cum şi-ar pierde vremea cu unele preocupări nevinovate, apoi cu credinţa că alte nume, necunoscute sau aruncate din viaţă, pot să revină cu chipul lor viu în faţa noastră.
Nu ştim dacă prin vocea domnului José vorbeşte scriitorul însuşi. Însă acesta a încercat el însuşi ceva similar. Aşa cum spune în convorbirile cu Jorge Halperin, din 1998, a căutat o vreme să regăsească viaţa acelui frate mort la patru ani, pe când el avea numai doi ani. „Am căutat în registrul stării civile din localitatea mea natală, însă nu exista certificatul de deces. Astfel că, din punct de vedere legal, fratele meu este viu“. O astfel de întâmplare l-a ajutat să-şi scrie romanul, căruia, pentru început, nu-i aflase decât titlul. La fel şi memoria acelor generaţii de oameni simpli, la locul lor, despre care ştia bine că istoria îi uită. „Dacă eu n-aş exista, nimeni nu ar mai vorbi de bunicii mei. Astfel, concluzia mea este că eu exist ca să-i menţin în viaţă prin memorie“. Mai târziu, în discursul ţinut în faţa Academiei Suedeze cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru literatură (1998), scriitorul însuşi avea să mărturisească în legătură cu Toate numele: „o persoană pleacă în căutarea altei persoane pentru că a înţeles că viaţa nu are nimic mai important de cerut de la o fiinţă umană“. Este absolut memorabilă această afirmaţie. Într-adevăr, când cineva pleacă în căutarea altui om se vede atunci pe sine ca fiinţă omenească. Înţelege în acelaşi timp că dorinţa de a pleca într-o asemenea căutare aparţine vieţii ca atare. Adică unei vieţi care numai astfel este ceea ce este. O idee simplă, născută ea însăşi ca fapt de viaţă şi nu ca teză a unei minţi chinuite de concepte şi raţionamente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper