Premieră la Opera Naţională Bucureşti. La Fille mal gardée, mai mult decât „a very English ballet“

Un articol de VIVIA SÃNDULESCU

Cea dintâi premieră de balet a stagiunii curente, care ne-a prilejuit în data de 13 decembrie reîntâlnirea cu un titlu dispărut de pe afişul Operei Naţionale Bucureşti de la începutul mileniului, a fost aşteptată cu nerăbdare şi curiozitate, ca… pomul de Crăciun. Spectatorii cu state vechi îşi aminteau reprezentaţia cu La fille mal gardée oferită de Baletul Australian, în 1973, ba chiar şi pe cea a Baletului Operei Regale Covent Garden din 1966, la şase ani de la premiera versiunii reluate acum la Bucureşti şi devenite în scurt timp de referinţă. Cei „între două vârste“ văzuseră producţia bucureşteană semnată de Alexa Mezincescu în 1980, în echipă cu scenografii Roland Laub si Elisabeta Benedek, care a făcut sali pline sub diferite traduceri ale titlului (Precauţiuni inutile sau Fata rău păzită). Baletomanii ştiau de montările reuşite, ulterioare, de la Teatrul Muzical „Nae Leonard“ din Galaţi (Atilla Akyla Silvester) şi Opera Naţională Română din Iaşi (Mihai Babuska), iar dansatorii mai tineri evocau reluarea integrală a variantei Alexei Mezincescu de către elevii Liceului de Coregrafie „Floria Capsali“ acum aproape un deceniu, inclusă apoi în repertoriul ONB.
Optiunea pentru La Fille mal gardée în prag de sărbători e justificată de caracterul vesel şi spumos al acestei pastorale dansate, un „spectacol pentru întreaga familie“, în adevăratul sens al cuvântului. Cunoscând programarea celorlalte premiere din stagiune mă întreb totuşi (retoric) de ce se prevede prioritar o nouă montare cu Giselle, când cea existentă „stătea bine în picioare“, în schimb repertoriul companiei reclamă alte refrişări importante, precum Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci sau Coppelia. Recunosc, sunt o nostalgică, nu pot să nu-mi amintesc vremurile când se rulau douăzeci de titluri pe an (faţă de zece în prezent) şi aveau loc câte cinci-şase premiere într-un ritm imuabil de două balete pe sîptămână.
La Fille mal gardée e în primul rând povestea unui libret de succes, poate cel mai de succes din toate timpurile – aparţinând, ca şi coregrafia, lui Jean Dauberval, care reuşeşte un ballet d’action pe sufletul teoreticianului Jean-Georges Noverre. Într-o istorie bogată în abordări, a fost reluat în fel şi chip din 1789 încoace – să-i menţionăm doar pe Paul Taglioni în Franţa, Marius Petipa şi Lev Ivanov, în secolul XIX, apoi pe Alexandr Gorski în Rusia, la începutul secolului XX – şi a cunoscut nu mai puţin de şase variante muzicale. Dintre acestea, în zilele noastre, cea mai des folosită în Occident (ca şi la noi) este cea aparţinând lui Ferdinand Hérold, în orchestraţia modernizată de John Lanchbery, în timp ce pas-de-deux-ul întâlnit atât de des în concursuri şi gale derivă din cea a lui Alexandr Gorski, pe muzica lui Peter Ludwig Hertel.
Sub bagheta lui Ciprian Teodoraşcu (căruia abia dacă i se vedea creştetul, în ciuda înălţimii, din fosa proaspăt adâncită în urma renovărilor complexe prin care a trecut clădirea Operei), partitura comic-lirică a sunat clar şi antrenant, cu un efort de urmărire sensibil al evoluţiilor de pe scenă.
Sir Frederic Ahton este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni coregrafi ai secolului XX, tipic pentru şcoala engleză a performance-ului în general, în care regia are primul cuvânt. Nicio mişcare nu e aleasă doar din motive estetice, coerenţa şi grija pentru detaliu sunt permanente, iar emoţia curge într-un continuum între creator-interpret-spectator. Impresionează capacitatea sa de a asimila paşi folclorici în ţesătura dramatică şi de a imprima un caracter naţional creaţiei sale, transpunând povestea situată iniţial în Franţa sfârşitului de secol XVIII în atmosfera rurală a comitatului Lancashire preindustrial.
Veridicitatea personajelor e accentuată şi de lucrul cu recuzita: se dansează cu furci, cu beţe, baloţi de grâu, cu fusul, mătura, umbrela etc., ca să nu mai pomenim de panglici şi eşarfe, care alcătuiesc un întreg vocabular simbolic, dinamic şi cromatic, ce creează momente de mare atractivitate.
Umorul său englezesc nu e deloc sec, ci suculent şi divers – de caracter, de situaţie sau ivit din întâlnirea cu pantomima. Un moment irezistibil este Dansul saboţilor, executat de Văduva Simone şi de patru Prietene ale Lisei, amestec de parodie şi step dance. Cum de la o fermă nu pot lipsi orătăniile, Cocoşul şi Găinuşele lui, în costume full body, par să redimensioneze personajele umane şi ne duc cu gândul la Alice în Ţara minunilor sau la Poveştile lui Beatrice Potter, baletul filmat din 1971 în coregrafia aceluiaşi Sir – un posibil titlu pentru o premieră viitoare, de ce nu?!
Pandant al laturii amuzante sunt adagio-urile surprinzător de lente ale celor doi tineri îndrăgostiţi, unde lirismul primează în faţa elementelor tehnice. La fel de neaşteptat este ca un moment de pură pantomimă – Lise visând la viaţa ei de femeie măritată – să fie atât de încărcat de emoţie.
Dacă suportul sonor al operelor e definitiv, regizorii întrecându-se de o bună bucată de vreme în a-şi contemporaneiza montarea, în cazul unor creaţii coregrafice ale căror drepturi de autor sunt apărate de fundaţii sau moştenitori (cum se întâmplă şi aici) accentul se pune pe mentţnerea tel-quel a spectacolului în ansamblu, ceea ce poate să nu fie totdeauna un lucru pozitiv, atunci când palierele realizării sunt inegale. Decorurile lui Sir Osbert Lancaster, cu cortina a doua în stilul picturii naive şi elemente formale (uşa din dreapta, cu butoaiele vopsite de deasupra, nu este folosită în nicio împrejurare), cât şi costumele fade uneori şi uşor pestriţe alteori reduc din impactul vizual. (La respectarea întocmai a originalului, pus în scenă de Johan Kobborg şi Malin Thoors, a vegheat consultantul coregrafic Michael O’Hare – cu toţii vechi cunoscători „din interior“ –, producţia fiind supervizată de Jean-Pierre Jouventin.)
Light design-ul (Ionuţ Gabriel Pruteanu) este în general corect; doar în scena furtunii, acele de lumină ce străbat fundalul aduc mai curând a ninsoare decât a ploaie de vară.
În prima seară am avut bucuria de a o revedea pe Alina Cojocaru, devenită invitata permanentă a ONB. Din punctul de vedere al unei prim-balerine din topul mondial, Lise pare un rol lejer, într-un spectacol potenţial de matineu. Alina Cojocaru îl tratează, însă, cu un profesionalism britanic, intrând în pielea Fetei rău păzite cu seninătatea şi sinceritatea unei adolescente care ştie foarte bine ce vrea – şi mai ales ce nu vrea – care, de fapt, nu are nevoie să fie păzită, fiindcă abia dacă îi îngăduie iubitului ei să-i fure o sărutare înainte de nuntă. Săriturile înalte şi ample, acurateţea paşilor şi pozelor, atât în secvenţele de viteză cât şi în cele lente, echilibrele fugitive care marchează sintaxa coregrafică, rafinamentul mişcării sunt poate detalii pe care publicul român nu le apreciază îndeajuns, mai atent fiind la mediatizare şi la pasajele de virtuozitate.
Robert Enache, cel mai promiţător nume din prima linie a Baletului ONB în momentul de faţă, întruchipează în Colas un tânăr isteţ şi hotărât să-şi împlinească dragostea, în pofida opoziţiei înverşunate a viitoarei mame-soacre (şi cu ajutorul involuntar al acesteia). Odată „încălzit“, îşi depăşeşte tracul iniţial (e totuşi o responsabilitate apreciabilă să dansezi cu o asemenea parteneră!) şi etalează o bună pregătire tehnică, o prezenţă charismatică şi expresivitate în zona comic-romantică.
Johan Kobborg, personalitate de anvergură internaţională, actualul director artisic al compartimentului de balet al ONB, dar încă activ în calitate de balerin, şi-a rezervat sieşi rolul în travesti al Văduvei Simone, mama Lisei, care are pentru aceasta aspiraţii sociale mult mai mari decât flăcăul ales de ea. Nici el şi nici Alina Cojocaru nu se află la prima experienţă de acest gen, binecunoscută fiind Gala de balet din Japonia, în care cei doi evoluează într-un pas de deux din La Sylphide inversând rolurile (https://www. youtube.com/watch?v=4t6TpovbUX8). Simone a sa e autoritară, suspicioasă, aferată, dar umană până la urmă; ea „se fleşcăieşte“ când e pupată pe obraz de către Lise sau invitată să danseze, ceea ce face cu plăcere şi cochetărie.
Alain, pretendentul bogat şi tâmpiţel la mâna Lisei, găseşte în Cristian Preda un interpret de un haz nebun. Mic şi retardat, în viziunea lui Sir Ashton Alain, e un adolescent timorat de voinţa tatălui său, bogătaşul Thomas, căruia hormonii nu-i dau pace, astfel încât inelul pregătit pentru Lise şi rămas fără destinatar poate fi oferit oricărei fete de pe scenă şi… din sală.
A doua seară ne-a adus o distribuţie la fel de echilibrată, cu Bianca Fota în Lise (firească, aproape jucându-se pe sine, uşoară şi plină de căldură), David  în Colas (prezentabil, într-un stil blond arian rar întâlnit pe malurile Dâmboviţei, cu o frumoasă linie de premier danseur noble şi execuţii curate), Călin Rădulescu în
Simone (mai „moale“ la început, recuperându-şi energia şi implicarea pe parcurs) şi Shuhei Yoshida în Alain (tot mic şi mobil, creionând cu elan un personaj de compoziţie prostuţ-simpatic).
Îmi permit să-i amintesc aici, for the record, pe interpreţii celorlalte personaje din primele două seri, omişi probabil din greşală în fluturaşul de sală, care îi înşiruie altminteri pe toţi participanţii la producţia premierei – până la proprietarul simpaticului ponei Amore, înhămat la trăsura care-i poartă pe Lise şi Simone printre viile potenţialului socru: Thomas – Antonel Oprescu; Notarul – Cătălin Caracas/Raul Oprea; Asistentul notarului – Vincenzo Casteluccio/Gabriel Luca; Cocoşul: Alistair Beattie; Găinuşele/Prietenele Lisei: Maki Shirase, Remi Tomioka, Diana Tudor, Megumi Koshi.
Ansamblul, destul de omogen ca aspect (un progres mai ales la băieţi), dansează cu bucurie şi atenţie; fără îndoială, odată cu rodajul, vor dispărea şi „bâlbele“ ocazionale.
Merită aprecieri efortul de aducere la standarde europene a „ambalării mediatice“ a Baletului ONB, dar coerenţa acestuia e discutabilă: caietul de sală are o prezentare îngrijită (şi în sfârşit, o traducere decentă în limba engleză, la fel ca şi site-ul ), dar o parte din fotografii sunt neinspirate trădând, ca şi redactarea, necunoaşterea domeniului. Sigla ONB seamănă cam mult cu formatul celei de la Royal Opera House Covent Garden, iar împărţirea dansatorilor în categorii neasumate de legislaţia românească sau vehicularea titulaturii „Compania Baletul Naţional Român“ sunt deocamdată etichete fără acoperire, no more than wishful thinking.
Cu o companie europeano-asiatică, în care românii tind să fie în minoritate, o echipă de creatori englezi, o punere în scenă danezo-suedeză, o Lise româno-britanică, un Colas polonez sau un Alain japonez, simpatica producţie actuală La Fille mal gardée este mai degrabă „a very cosmopolitan ballet“…

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper