Poveste despre „noul bordel“ din Cartierul de Est

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Bordel nou cu şteoarfe vechi, al patrulea volum din Arta de a fi păgubaş, încheie vasta frescă cu acest titlu a lui Niculae Gheran. Se pare că, la un moment dat, autorul a ezitat să-l mai scrie, limitându-se la trilogia care acoperea istoria de până la începutul anilor ’90 (Târgul Moşilor, Oameni şi javre, Îndărătul cortinei). Motivul principal ar fi fost, cum însuşi mărturiseşte, dificultatea „de a scrie despre actualitate, fără să ai distanţa impusă de istorie“, dificultate ce privea, desigur, şi opţiunea pentru formula narativă cea mai adecvată: „Singura soluţie ce mi-a stat la îndemână era să scad valoarea memorialistică a lucrării în favoarea ficţionalizării realităţii, reţinând esenţa unor personaje, atribuită imaginar altora, cu şansa de a le pune acestora în cârcă nu doar cele ştiute, dar şi isprăvi ce le-ar fi venit mănuşă“. Că era chiar singura soluţie nu e treaba noastră să apreciem, dar că ea, aceasta, s-a dovedit cât se poate de potrivită cu subiectul naraţiunii şi cu stilul autorului este dincolo de orice îndoială. Fapt e că Arta de a fi păgubaş, în întreaga ei desfăşurare, a însemnat pentru Niculae Gheran o competiţie deopotrivă cu istoria şi cu sine. În volumul întâi, în care scriitorul povesteşte cu verbul unui fin filolog, cunoscător profund al limbajului argotic, dar şi cu o remarcabilă artă a dialogului şi a portretului psihologic, viaţa unei lumi dintr-un areal est-balcanic interbelic – un spaţiu pitoresc, cosmopolit, cu o spiritualitate seducătoare – autorul ridicase, aşa-zicând, ştacheta epică la o înălţime de la care nu mai putea coborî. Conştient fiind că, după ce ai călărit tigri, nu mai poţi călări mârţoage, următoarele volume presupuneau, aşadar, din parte-i un efort de menţinere la aceeaşi cotă. Ceea ce i-a reuşit.
Luat izolat, titlul ultimului volum al tetralogiei, apărut acum la Editura Pallas Atena, e mai degrabă de pamflet. Pus însă în legătură cu miza şi cu epoca evocată, una pe care am trăit-o toţi după „marea gălăgie revoluţionară“, el mi se pare aproape suav faţă cu „proza“ de cea mai proastă calitate – istorică, politică, morală, culturală etc. – a ultimului sfert de veac. Graţie umorului debordant, îndeosebi de limbaj, dar şi de situaţii, înfiorat de o undă de molipsitoare tristeţe, am citit şi acest volum adeseori cu lacrimi şi printre lacrimi – proverbialul, păgubosul râsu-plânsu al românului! – şi cu gândul la o constatare a unui personaj al lui Gheran: „Nenea Iancu ne-a scris istoria în avans!“. Într-adevăr, nu vom ieşi niciodată din proiectul genialului Nenea Iancu. Ce lume, ce lume! – îţi vine să strigi, fie şi în forul tău intim, citind această carte plină de „isteţi la ciordeală şi orfani de carte“, de parveniţi şi mercenari, de demagogi şi slugi, de plângăcioşi la morminte străine şi „samsari de suflete“, dar şi de figuri, puţine ce-i drept, luminate de spirit umanist. Un personaj din „noul bordel“ îşi derulează la un moment dat în minte un film despre Toulouse-Lautrec, şi anume scena în care „în jurul pictorului, aflat în comă, se perindau imaginar dansatoarele de la «Moulin Rouge», superb rămas bun şi cădere de cortină“. Şi în tetralogia lui Niculae Gheran se perindă o sumedenie de figuri din toate straturile sociale şi din mai multe epoci: politicieni, filosofi, pictori, scriitori, ziarişti, afacerişti. Deşi nu puţine cu nume deghizate, cele din acest volum, cüpii după natură mişcate, sunt perfect recognoscibile, şi nu doar după sonoritatea onomasticii lor: Silviu Borcan, mare ideolog şi profesor fără studii, Alexandru Mârlădeanu, Max Drăguş, Vasile Chioru, Constantin Stanciu, Petrică Baricadă, Niculăiţă Votcăroiu, Marinarul, Jumara, Alecu Deletius, Lenţa, Tărbacă, Didina Pandele, Bretonata, Smochinita etc. Ele mi-au amintit, între altele, de Visele satirico-fantastice ale lui Quevedo unde, tot ca într-un film precum cel despre Toulouse-Lautrec, dar fără poezia şi frumuseţea aceluia, defilează diverse personaje reprezentând tipuri din societatea spaniolă în ipostaze groteşti. Unde mai pui că punctul culminant, estetic vorbind, al povestirii lui Gheran îl constituie capitolul, penultimul, intitulat Visul, din care citez un episod de o necruţătoare satiră. Precizez că cel care visează aici este însuşi autorul, obosit de lupta îndelungată privind editarea operei lui Rebreanu, după ce o ordonanţă marca Boc pune capăt oricărei posibilităţi reale de restituire a unui tezaur ce înbogăţeşte şi înnobilează cultura românească. Resemnat, cu elanul înăbuşit, părând că îşi regăsise totuşi liniştea, personajul narator se cufundă într-un somn ce şi-l dorea odihnitor după atâtea zbateri. De stafii însă nu te poţi elibera uşor, încât în vis îi apar două arătări sinistre. Una, cea a lui Elmi Flok, care îi mai tulburase şi altădată somnul şi nu numai somnul… De această dată i se înfăţişează „călare pe spinarea bretonatei smochinite ce se lăudase că întronase statul de drept, acum cabalină cu coada-ntre picioare, târâtă prin ţărâna uliţei pe care Regele Asfaltului de mult trebuia s-o modernizeze, în contul banilor deja încasaţi. Flok – prichindel, dar mare în resturi – era necăjit că iapa nu aleargă cum dorea, şi mai ales că din când în când, se oprea să se uşureze de «aeru puturosu», cum spuneau August Treboniu Laurian şi Ion C. Massim să latinizeze vorba ocolită de urmaşii geto-dacilor în dicţionarul lor. Cârnea din nas şi-o-nghioldea cu nişte cizme desfăcute la carâmbi, în care Elmi intra pân’la buric. / – Mai răsuflă, fă, şi pe gură, că nu eşti motocicletă să-mi zgârii timpanele. Te-ai grăbit să te vâri pe faţă în politică, să sugerezi că de fapt tu ai fost autoarea statului de drept, nu alţii, că, vezi Mărite Doamne, de mult te gândeai la înfiinţarea unor direcţii speciale, peste procurorii de rând şi procuratura generală, încă din Antichitate, înainte de Hristoşii mă-tii, deşi pe-atunci nu se inventase încă aparatul audio şi ascultatul la telefoane. De ce? Ca la bătrâneţe să te lauzi că ai fost la un pas de conducerea supremă a neamului, fiindcă şi acum poţi pluti pe mări şi oceane, mai ceva decât vasul naşului de suflet, datorită gazelor ce te ţin la suprafaţă, fără consum de păcură, că te mulţumeşti doar cu şliboviţă. / Deloc supărată, cabalina se răscrăcără vreo juma de metru să se mai uşureze de câteva atmosfere cu hidrogen sulfurat, mai periculos prin concentraţia lui decât o butelie de aragaz cu scurgeri necontrolate, după care inundă lejer uliţa. / Elmi mulţumi cerului că n-apucase să-şi aprindă o ţigară, precum cu zece ani în urmă, când se lăsase de fumat, întrucât scăpăratul băţului de chibrit ar fi putut genera o explozie de proporţii, de discutat şi în postumitate. Atât i-ar fi trebuit unui Tărbacă să audă, că o clipă n-ar fi ezitat să disece fenomenul pe ambele talere: ori avem de-a face cu o detonare programată – formă exacerbată de protest împotriva unei opoziţii care, pe căi subterane, se grăbeşte să treacă de partea chinoruşilor, între timp uniţi –, ori cu un atac xenofob ratat, întrucât, la data deflagraţiei, omul şi mârţoaga se aflau la o încrucişare de cărări pe unde trecea şi o căruţă cu romi, foşti şi viitori guvernanţi, balaoacheşi ce cred şi acum că nu li s-ar cunoaşte etnia – întreagă sau parţială –, oricum de viitor, după procentele natalităţii. N-apucară să treacă nici ăştia la stânga, când un agent de circulaţie de la CIA îi trase pe dreapta: – Actele la control!“.
Niculae Gheran scrutează epoca şi lumea postdecembristă într-un şi dintr-un teritoriu de o maximă vizibilitate, cel al presei. Nu le priveşte din loja acesteia, ci din intimitatea ei, nu o dată mizerabilă. Talciocul jurnalistic de toate genurile şi orientările este, în fond, expresia cea mai vie a talciocului numit România, cu toate ratările ei, cum zicea Octavian Paler, el însuşi un mare ziarist, dar de o nobilă spiţă dispărută. O oglindă cât se poate de fidelă este talciocul parlamentar, începând cu cel numit Adunarea Constituantă cu „zeci de figuri, care mai de care mai fistichii, başca o liotă de avocaţi, lătrând precum căţeaua la lună, în faţa unei Curţi, prezidate de Ion Iliescu, zâmbitor şi grijuliu să împace capra şi varza. Avea ca mentor şi cenzor pe Silviu Borcan – auto-impus în fosa guvernamentală ca unul din semnatarii «scrisorii pierdute», expediată la spartul târgului, după ce pramatia călărise toate bideurile puterii, ca jună în branşă, curvoi maturizat şi ţaţă de tractir“.
Acest al patrulea volum se încheie cu o poveste ce ilustrează o dată în plus imaginaţia epică şi fineţea observaţiei cu care ne-a obişnuit Niculae Gheran. Ele i-au permis crearea unei admirabile galerii de portrete în mişcare ce se întinde de la un capăt la altul al celor 2.000 de pagini pe care orice istoric din viitor ce se respectă nu le poate ocoli. Ne reîntâlnim la finele ei cu un personaj memorabil, de mare roman, cu care făcuserăm cunoştinţă în Târgul Moşilor: Herşcu Rudel, boccegiul, negustor de haine vechi, întors la Bucureşti, după decenii de şedere în Israel. Cu înţelepciunea multimilenară a neamului ales şi cu umorul său inimitabil, trădând un fermecător amestec de nostalgie şi optimism bine temperat, Herşcu judecă şi defineşte noile, şocantele şi nu foarte idilicele realităţi de aici: „Vai di capu’vost! Cum v-am lăsat şi cum vă găsesc“. Observaţiile, discursul său sunt revelatoare şi, paradoxal, tonifiante, căci, peste toate, mesajul lor este să nu uităm că viaţa merită trăită chiar şi în vremuri de restrişte şi de mari prăbuşiri. Sfârşitul lecturii acestui ultim volum şi, totodată, al tetralogiei Arta de a fi păgubaş este încălzit sufleteşte de melancolia discretă a unei despărţiri cu o puternică valoare simbolică. Se despart cu speranţa reîntâlnirii într-o altă lume, poate mai bună, doi dintre ultimii mohicani ai fabulosului Târg al Moşilor: autorul şi eroul său revenit în patria de origine. Shalom!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper