Poetul din inima Ardealului

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

A fi ardelean, a aparţine unei provincii istorice a ţării nu reprezintă, desigur, un criteriu valoric şi nu asigură prin sine o anume cotă de calitate în ierarhia culturii noastre. Totuşi, cele mai elevate spirite care s-au ridicat de-a lungul vremii din pământurile răscolite de istorii (mai mult neprielnice) ale provinciei româneşti au purtat în cuvântul lor greutatea, gravitatea unui misionarism naţional care nu trebuie înţeles numaidecât într-o accepţiune politicianistă. Spiritul unei culturi edificată în iubirea de neam şi de glie a vibrat constant în seva versurilor, în istorisirile despre oameni şi faptele lor, ca şi în gândirea filosofică, dând sens profund firului existenţial al unei tradiţii care s-a perpetuat până în actualitatea imediată. Unul dintre cărturarii ce ilustrează deplin acest filon mesianic este Ion Brad. „Port în mine Ardealul – se mărturiseşte domnia sa într-o poemă uşor patetică – Ca pe al doilea suflet,/ Ca pe-o mănăstire de oase./ M-adăpostesc sub stejarii/ Cu nume istorice./ Cine i-a însemnat?/ Până când le tremură frunzele/ De respiraţia noastră?/ La Judecata de-Apoi/ Voi fi întrebat/ Câte lumini am ars/ Acestui pământ/ Negru de sânge?/ Şi ce vor răspunde/ Aceste versuri/ Risipite pe dealuri ca morţii/ Căzuţi lângă focuri de veghe?/ Tăceţi voi gânduri! Tăceţi cuvinte!/ Rugăciuni şi clopote îmi cutremură fiinţa./ Al doilea suflet m-apasă,/ Mă ridică la ceruri“ (Al doilea suflet). E asumată astfel o sacră îndatorire de a fi rezonerul acestor fapte istorice, a frumoaselor peisaje de şes ori de munte ale Ţării Ardealului, a oamenilor şi satelor sale, în deosebi de pe valea Târnavelor („Târnava scânteie în zări depărtate /…/ Sunt visurile mele scrise-n carte/ C-un spin, pe-o frunză, lângă nuci, în vii“ – Cântec scris pe-o frunză de nuc), de unde îşi trage obârşia („are şi Târnava un poet“), cu Blajul ca o cetate spirituală în care însuşi a călcat pe urmele iluştrilor corifei ai Iluminismului („Noi toţi, setoşi, copiii din satele bătrâne,/ Din case cu opaiţe. Prin nopţi adânci porniţi,/ Am învăţat aicea la Blaj că ne rămâne/ Ca turn înalt doar crezul de-a fi în veci uniţi“ – Şapte coline).
O amplă selecţie din toate volumele de poezie publicate până în prezent – Poetul şi criticii săi, (vol.I-III, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014) are darul de a contura, în întreg,  profilul său liric, distinct şi elevat, ce s-a impus în literatura română de după cel de-Al Doilea Război, continuând şi azi, la o vârstă înaintată, să scrie cu conştiinţa îndeplinirii unei vocaţii şi a unei misiuni înălţătoare: „Să scaperi pân-la ultimul carat/ Când oamenii îşi caută anume/ În tine chipul lor transfigurat/ Şi ţara însăşi te-a chemat pe nume// Răspunde şi de-al ierbii fir,/ De prospeţimea ce în inimi doare,/ Pe care s-o înalţi şi s-o resfiri/ Pe marile cetăţi fremătătoare.// Întoarce-te mereu pân-la izvor/ Smerit, cu pasul râului ce vine…“ (Răspunderi).
Poezia lui Ion Brad este vibrant sentimentală, în sensul trăirii unei emoţii sincere în tot ce scrie, evocatoare şi ceremonioasă în acelaşi timp, dezvoltând teme şi motive de rezonanţă eternă (Grecia îi oferă, de asemenea, cu tezaurul său mitologic, necontenite motive de reflecţie), cu „umilinţa creştină“ (Eugen Simion) a unui spirit clasic, ce-şi revendică descendenţa din tradiţia lirică a unor Goga şi Iosif, dar nu mai puţin din Blaga şi Cotruş. Poetul e un temperament calm, echilibrat, mereu tentat a reflecta asupra propriului destin, fie că se află în floarea tinereţii, marcat de impetuoase angajamente vitale („Nu flăcările ce-mi mocaneau în sânge/ Ca poftele vulcanilor prea tineri/ Mă-mpinseră pe drumul ce stârneşte/ În orice om orgoliul nemuririi /…/  Datornic soarelui, îi port în vine/ Tristeţea de-a învinge totdeauna,/ Neistovita sete de-a lupta/ Cu mine însumi – leul biruit,/ Biruitor al morţii şi-al cruzimii“ – Apolog), fie că se află la vârstă crepusculară, când fireasca privire retrospectivă asupra drumului creator, prin timp, îi trezeşte nelinişti dar şi împăcări de sine într-o raportare la generaţiile ce vin: „În mine simt, tot mai străin, murind/ Un om bătrân. Ce moştenire-mi lasă?/ Poveşti dintr-o pădure de argint/ Şi bârnele bătrâne de la casă. // Am rătăcit cândva prin codrul des/ Şi-n casă am crescut spărgând tavanul…/ Din toate-acuma ce s-a mai ales/ Când viaţa se măsoară doar cu anul?// Sună copacii stranii în auz/ Şi grinzile trosnesc de-atâtea carii./ Pe-aproape-aşteaptă ultimul refuz/ Şi stavila din suflet la avarii.// Acesta sunt, de parcă nici n-am fost./ Dacă-ntrebaţi de mine voi, urmaşii,/ Că sunteţi, e supremul lumii rost/ Şi singurul tipar ce-l lasă paşii“ (Inscripţie). Trăieşte odată cu natura marile evenimente fiinţiale, în primăveri febrile sau în toamne melancolice, cu decantări ale iubirilor răscolitoare: „Şi-au aprins gutuile în pom/ Felinarele pâlpâitoare – / La lumina lor vedea-ne-vom/ Feţele încinse de paloare?// Toamna asta prea grăbită-n ploi/ Iar ne fură strugurii, măcieşii,/ Ne surprinde, ca în vară, goi,/ Noi dezmoşteniţii, noi aleşii.// În sărut nu-s struguri, nu-s gutui,/ Numai clara mea singurătate –/ O fantomă caldă ce-o încui/ Sub pecetea gurii îngheţate“ (Gutui). Sentimentul acesta al singurătăţii, al însingurării („Nu poţi fi în vârf de munte/ Decât singur, singur, singur“ – Nu poţi fi), purtând, pe meleaguri depărtate, dorul de casă, de vatra părintească („Adie în noi sufletul vetrelor“ – Transilvane cetăţi fără somn), fertilizează rostirea-i mereu aducătoare de amintiri („Un vis cu scutul de aramă,/ Un dor ce greu poţi să-l înduri,/ La Alba-Iulia mă cheamă/ Ca tulnicul peste păduri“ – Un vis), în versuri răscolitoare de istorii şi închinătoare trecutului ce pulsează în tot cuprinsul firii: „Aici, unde şi clipa e faţa unui veac,/ În ţara ce priveşte cu ochi şi sori de rouă/ Şi fiecare piatră-i hrisov romano-dac/ Şi fiecare frunte e o cetate nouă.// Unde vorbesc izvoare cu stelele-n fântâni/ Împrospătând ardoarea de-nalt şi profunzime,/ La vârsta demnităţii când singuri noi stăpâni/ Ne cumpănim lumina la rău ca şi la bine /…/ Aici dau clipei totul să schimbe în durată./ Aici, în chipul ţării, a chipul meu firesc,/ Iluminat de ape, încins de foc şi pară,/ Când sub cetatea frunţii mari flăcări străjuiesc“ (Aici).
Accentele dramatice ale acestei lirici, în general temperate, vin dintr-o trăire biblică a fiinţialităţii, văzută din perspectiva smereniei creştine ce culminează cu rostirea patetică a rugăciunii ţăranului rostuitor în permanenţa lumii: „Tatăl nostru,/ zugrăvit în biserici, sub bolţile scunde, sfioase,/ cu chip smochinit, mai bătrân/ decât al străbunicului meu, cu pletele tot albe,/ spălate-n leşie, clătite-n izvor:/ Carele eşti în ceruri,/ judecătorule aspru, să vezi mai bine pământul/ pe care ni l-ai dat să-l stropim/ cu sudoare, cu sânge, cu lacrimi,/ Sfinţească-se numele Tău/ scris prescurtat pe crucile de la răscruci (…) Vie împărăţia Ta/ mai bună decât cele îndurate de noi/ cei risipiţi prin ţintirimuri uitate/ ori răsturnate cu plugul, năpădite de ierburi;/ Facă-se voia Ta…! Ş.a.m.d. (Tatăl nostru ţărănesc). Dar Ion Brad nu este un poet religios, în accepţiunea teologică a conceptului. Poetizarea unor motive biblice arată mai degrabă capacitatea de a rezona emoţional cu o mitologie sacră, divină.
Pe aceeaşi coordonată a meditaţiei întru cele veşnice trebuie relevate şi poeziile de meditaţie asupra sfârşitului, pe care şi-l presimte (omeneşte vorbind) aproape. Sunt poezii de o mare sensibilitate şi de o vibraţie dramatică profundă, încorporând melancolia întoarcerii spre satul natal, spre cei din seminţia sa, trecuţi de-acum şi ei în pământul din care vor fi fost zămisliţi: „În urna mea îmi aşezaţi cenuşa/ Fierbinte încă, timp îngândurat,/ Şi cimitirul vechi deschide uşa/ Prin care trec spre toţi ai mei din sat.// Vezi, parcă-mi zice iarăşi străbunicul,/ Păzindu-şi boii lui subpământeni,/ Mă cauţi în zadar unde nimicul/ Nu are nume, nu ştii cum să-i chemi.// Şi tata Licu-mi iese înainte/ În vechea lui manta de-oştean crăiesc./ E doar tăcere vorba lui cuminte/ Şi noapte-n ochii lui când mă privesc.// Nici tata prea posomorât nu pare/ Cu gândul dus la toţi copiii lui./ Aici e prima lui înseninare? / Mâhniri târzii ard smirnă în căţui…// Doar mama îndrăzneşte să mă-nfrunte/ Că o trezesc din somn. Văd, numai ea/ Mi-aşează mâna rece peste frunte,/ Mâna fierbinte care-şi apăra/ Întâiul ei copil de-o piază rea“ (Spre toţi ai mei). În această mare capacitate evocatoare se cristalizeasă, senin, întreaga poezie de dragoste pentru locurile natale, pentru pământurile Transilvane – coordonată ce traversează dominant întreaga creaţie lirică a lui Ion Brad: „Cel mai frumos din cântece mi-e ţara!/ Îi port şi roua ierbii şi rodnica povară/ De gânduri care voi, bătrâni, le-nscrieţi/ În jertfe ce nu-ncap în letopiseţi/ Numai în cronica de straturi dese/ Cu care, drag, pământul mai ştie să v-apese…/ Când dai de-o parte crusta de lespezi şi le-arăţi/ Foiesc de biruinţe şi vetre şi cetăţi,/ Cuvintele-necate în sânge şi-ntrerupte/ Care-au ştiut prin noaptea istoriei să lupte…/ Le-auzi cum se răsfaţă în leagăn dulce seara?/ Cel mai frumos din cântece mi-e Ţara“ (Cel mai frumos din cântece).
Dezinteresat de experimentele prozodice, în care se întrec mai tinerii săi confraţi, Ion Brad rămâne modern prin tocmai şlefuirea cuvântului în poeme ce continuă o frumoasă tradiţie de cantabilitate a versului, vibrând sub emoţia sincerităţii cu care viaţa însăşi este trăită şi decantată în poezie pură.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper