Nume de cod: Scriitorul

Un articol de George Neagoe

Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu

I. Oprişan, Asaltul cetăţii. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2014, 592 p.

 
Volumul Asaltul cetăţii. Dosarul de Securitate al lui G. Călinescu este o contribuţie marcantă (istoriografică, sociologică şi politologică), unde se îmbină acribia şi senzaţionalismul. I. Oprişan s-a ocupat, într-un mod riguros, necenzurat şi demn perpetuat în studiile din această categorie, de editarea şi de comentarea dosarului de urmărire informativă (I 066960) de la C.N.S.A.S.
Un dosar tripartit
Trebuie specificat că, sub cota I 066960, nu se află un monolit. I. Oprişan a împărţit materialul după câteva repere majore. În ordine cronologică, ar fi întâi fragmente din perioadele 1941/ 1942-1948, când activau Direcţia Generală a Poliţiei de Siguranţă şi Serviciul (Special) de Informaţii. Anul 1941 îl aduce în atenţie pe Gh. Galinescu (!), profesor de muzică din Iaşi, vecin al lui G. Călinescu. Aşadar, suntem puşi în faţa dificultăţii de a piguli adevărurile, de vreme ce organizaţiile cele mai inteligente ale statului se ocupau cu înregistrarea dezinformărilor fără să-şi fi dat seama. Pe lângă notele şi rapoartele referitoare la Istoria literaturii române, descoperim câteva fişe, din speţa CV-urilor. Într-una dintre ele (3 iunie 1947) „e consemnată pentru prima dată într-un act oficial boala de nervi a scriitorului“ (p. 27). De acea insanitate s-au prevalat publiciştii ţărănişti şi liberali după 23 August 1944. De pildă, în Dreptatea (14 iunie 1946), criticul era poreclit „Spitalul Central“, pentru atacurile şi insinuările la adresa lui I. Maniu. Urmează, în dosarul I 066960, o serie de evenimente din preajma tipăririi romanului Bietul Ioanide (1952-1954), ceea ce, pe bună dreptate, l-a determinat pe I. Oprişan să constate cum literatura devenise piesă curentă în acuzaţiile politizate.
Şi, nu în cele din urmă, a treia secvenţă a dosarului este cea propriu-zis de urmărire informativă (D.U.I.: obiectivul „Scriitorul“), deschisă pe 20-29 octombrie 1959 şi închisă pe 2 februarie 1961, informaţiile fiind clasate pe 10 noiembrie 1962, pe motiv că, după înscrierea în P.M.R., în acelaşi an, „activitatea sa nu mai prezintă interes pentru organele noastre“ (f. 446). Aşadar, tot o problemă romanescă a determinat punerea sub supraveghere, şi anume Scrinul negru. Dar şi mai frapantă pentru „Gemenii“ Călinescu ar fi fost ipoteza redactării, în paralel cu „Cronicile optimistului“, folosite drept pavăză în public, a unei istorii secrete, intitulate Ororile comunismului în România, care, totuşi, pare să fi fost o născocire lansată de histrionicul profesor (p. 74-85). Foarte captivante, în această perioadă, sunt interesele divergente ale părţilor implicate. G. Călinescu îşi contura profilul unui sabotor al dictaturii, contribuind însă cu articole la cea mai prestigioasă revistă a ţării, Contemporanul, referitoare la simfonia socialismului. Securitatea verifica rumorile, trimiţându-i în preajmă o femeie atrăgătoare, pe agenta „Maria Săndulescu“. G. Călinescu avea în preajmă o persoană afabilă, însă confidenţele se limitau la sentimente şi la literatură. În Anexă este reprodusă o broşură semnată de profesorul Gh. A. C. Cuza, privind Istoria literaturii române, intitulată Profanare scelerată sau act de demenţă. Cazul G. Călinescu (1942).
Spirit critic
Deşi nu este nici primul, nici ultimul care a consultat documentele respective, I. Oprişan se numără printre cei mai îndreptăţiţi să susţină eficient un asemenea demers de recuperare şi de restaurare biografică. Aparţinând gărzii vechi a Institutului care astăzi poartă numele ilustrului cărturar, I. Oprişan aparţine autointitulatei promoţii „G. Călinescu“ (1962-1963), „singura serie de după 1949, care a trecut prin faţa profesorului la un examen, răspunzând la întrebările lui“ (p. 102). Pot confirma că, în iunie 2008, când mă aflam în Amfiteatrul Odobescu al Facultăţii de Litere din Bucureşti, foştii absolvenţi îşi aminteau cu bucurie decizia de a-şi lua această denumire.
Asaltul cetăţii merită să fie considerată o monografie, în măsura în care oferă o imagine amplă asupra unui tip de act oficial, a cărui întrebuinţare în exegeza literară tinde să se confunde cu reproducerea, nu cu discernerea faptelor şi a proceselor. Sinteza constituie un exemplu pertinent asupra gestionării fondului documentar, deoarece puţine sunt observaţiile stridente sau forţate. Principala calitate a investigaţiei este de a fi extras nectarul. Spiritul critic funcţionează aproape ireproşabil. Datele sunt montate pe canavaua biografiei compuse de Ion Bălu (Viaţa lui G. Călinescu) şi completate de Pavel Ţugui (în Amurgul demiurgilor). Aventurile amoroase sunt tratate fără false pudori, ca nişte reacţii relevante pentru biologie şi pentru complicatele relaţii politice, intelectuale şi afective din mediul academic postbelic. De asemenea, ar fi relevant faptul că, de câte ori apare câte o informaţie eronată, cercetătorul infirmă zvonurile date ca sigure de Securitate, precum presupusa calitate de redactor la ziarul legionar Buna Vestire. În umbra devotamentului pentru magistru, nealungită în direcţia cauţionării cărturarului, se completează portretul cu lumini care nasc noi zone grizonate: „E o mostră de împingere a suspiciunii până la absurd, un document de dezicere, prin latura cea mai agresivă, Securitatea, a regimului, de G. Călinescu, şi de tratare a lui ca a oricărui potrivnic, drept «duşman de clasă».// Dar prin aceasta, dosarul ca atare devine un act de reabilitate a omului şi operei de toate învinuirile (sau măcar de o bună parte a lor) ce i s-au adus în necunoaştere de cauză, imediat după decembrie 1989  şi continuă să i se mai aducă“ (p. 11-12).
Aş mai insista totuşi asupra unui detaliu pe care azi îl eludăm. Mărturiile gazetăreşti făcute de G. Călinescu arată un cert avânt pentru implicarea în viaţa publică, în intenţia declarată – poate nu gândită – de a unifica trei coordonate: intelectualul, politicianul şi jurnalistul (a se vedea editorialul Un an, în Naţiunea, 20 martie 1947). Aşadar, nimeni nu-l obligase, ci, mai degrabă, îşi dorea să i se acorde dreptul de a-şi exercita această misiune (a se vedea Adrian Marino, Viaţa unui om singur). Dar, aşa cum rezultă din cercetările întreprinse de subsemnatul, tot la C.N.S.A.S., criticul literar le solicita conducătorilor Partidului Naţional Popular (G. Vlădescu-Răcoasa, Petre Constantinescu-Iaşi, Mihail I. Dragomirescu) subiecte pe care să le trateze în oficiosul de presă, adică în Naţiunea. De altfel, un document din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, pe care l-am consultat, atestă faptul că, într-o şedinţă a Biroului Executiv al P.N.P. (februarie 1946), P. Constantinescu-Iaşi, comunist notoriu, membru în P.C.R., dar şi în P.N.P. (!), ca şi ceilalţi menţionaţi, pe atunci Ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza, a venit cu o listă de teme, în 19 puncte, de abordat în gazeta penepistă, care, iniţial fuseseă botezată Popularul. Pe toate le-a aplicat G. Călinescu, mai puţin pe cele de natură organizatorică. Evident, situaţia impozantului intelectual se complică şi mai tare după astfel de conjecturi.
La Institut
Un lucru fundamental cred că îi scapă lui I. Oprişan, ca şi altor istorici literari. S-a perpetuat prejudecata că, după eliberarea de la facultate, în 1949, G. Călinescu a fost marginalizat. Desigur, pentru publicul filolog, acolo se află interesul. Numai că, avem de-a face, din păcate pentru justeţea afirmaţiilor, cu o perspectivă îngustă. Marea Adunare Naţională, unde scriitorul fusese ales deputat în toate legislaturile, începând cu 1948, reprezenta, măcar declarativ, forul care asigura suveranitatea statului. O instituţie de atare anvergură emana, în contextul de atunci, mai mult prestigiu. La fel Academia, care, după denumirea oficială (Academia Republicii Populare Române), indica apartenenţa la forma de guvernare, respectiv la „democraţia populară“. O remarcă personală, făcută după studierea istoricului P.N.P. – autodizolvat pe 6 februarie 1949 – arată că membrii marcanţi fuseseră pregătiţi pentru trecerea înspre Academie. În 1948 au fost aleşi G. Călinescu, P. Constantinescu-Iaşi, Gh. Nicolau (fost ministru în Guvernul Petru Groza, 6 martie 1945; devenit secretar general al Academiei) şi C. Balmuş.
G. Călinescu nu putea conduce Institutul fără această mutare. C. Balmuş, transferat de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, a ocupat postul de director al Secţiei de istorie veche a Institutului de Istorie Universală. P. Constantinescu-Iaşi era directorul Institutului de Istorie Universală şi vicepreşedinte al M.A.N.
În condiţiile de mai sus, nici G. Călinescu nu înţelegea totdeauna că nu-i proteja, aducându-i la Institut, pe Ovidiu Papadima şi pe Dinu Pillat. Pe primul, profesorul l-a apărat, ca martor la proces, pe 28 decembrie 1953 (p. 320). Pe celălalt, după spusele „Mariei Săndulescu“, magistrul l-a blamat într-o convorbire telefonică purtată cu mama deţinutului, din 30 martie 1960, învinuindu-l pentru „«lipsa lui de orientare», care l-a dus la situaţia actuală, de a fi condamnat şi de a-şi fi distrus familia“ (f. 156, reprodus după p. 326). În situaţii similare, de prigoană, scriitorul a reacţionat diferit. Deosebirea majoră era şi că, în 1960, G. Călinescu se consacrase ca personaj public. Am lăsat la final întrebarea pe care cititorii – avizaţi sau inocenţi – vor fi având-o înainte de a deschide cartea. Cine sunt turnătorii? Evident, oamenii apropiaţi. Despre legăturile Corneliei ştefănescu, aprigă apărătoare a rezistenţei culturale dovedite de G. Călinescu, au circulat multiple zvonuri. Sunt confirmate. Ea este „Maria Săndulescu“. Mai există însă un zelator al notelor informative – „Ştefan Dragomirescu“ – pe care I. Oprişan îl identifică, în opinia mea corect, în persoana lui G. Muntean, omul care juca rolul de secretar personal şi de curier între redacţia revistei Contemporanul şi domiciliul scriitorului (vezi Indicele de nume).
Asaltul cetăţii reprezintă un reper de probitate ştiinţifică şi de etică a cercetării, care confirmă, încă o dată, că dictatura comunistă nu i-a judecat pe intelectuali maniheist, aşa cum, uneori, ne îndeamnă spiritul justiţiar de azi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper