Karl Marx şi Martin Heidegger: o sinteză imposibilă? Câteva gânduri pe marginea unei cărţi de Claude Karnoouh

Un articol de GABRIEL CHINDEA

Claude Karnoouh, Raport asupra comunismului şi alte eseuri incorecte politic, traducere din francezã de Teodora Dumitru, Alexandria Publishing House, 2014

 

Dacă e să daţi peste o apariţie editorială de anul acesta care nu-şi va lăsa cititorii indiferenţi, ba „îi va şi enerva cu siguranţă pe mulţi“ dintre ei, cum o spune chiar autorul, atunci este ultima carte a lui Claude Karnoouh, Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic (1).
La 25 de ani de la căderea lui Ceauşescu părerile sunt împărţite când vine vorba de epoca comunistă şi de sfertul de veac scurs de atunci. Bun cunoscător al României, pe care o explorează încă din anii ’70, Claude Karnoouh ştie, pe de altă parte, că nu mai există istorie pur naţională, iar cheia înţelegerii unei situaţii locale trebuie căutată la nivelul istoriei şi al politicii mondiale. Adunând eseuri scrise între 2008 şi 2013, multe din ele apărute chiar în revista Cultura, cartea pune, aşadar, realitatea românească într-o perspectivă mai largă, la care contribuie – inevitabil şi salutar – şi „ochiul străinului“. Iar dacă din the big picture nu lipsesc evenimente esenţiale ale ultimilor ani (precum criza financiară din 2008 ori diverse momente electorale, ca alegerile parlamentare europene), resortul lor explicativ nu se poate lipsi totuşi de o privire care poartă mai departe, asupra întregului „scurt secol XX“, a „războiului civil european“, a modernităţii occidentale, a colonizării, a apariţiei ştiinţei, ba chiar şi asupra vechilor greci, cu lecţiilor lor de istorie, politică, morală şi, nu în ultimul rând, metafizică. Căci, dincolo de personajele de prim-plan luate la bani mărunţi, de la miliardari ipocriţi, sau cinici, ca Bill Gates, George Soros sau Warren Buffet, până la „omul providenţial“ Obama, „cel mai în vogă neuroleptic colectiv de pe piaţa americană, o nouă versiune de prozac“ (2), cartea se leagă mai cu seamă de instituţiile şi modelele publice. Ea ne vorbeşte deci despre neputinţa politică a Uniunii Europene, despre criza universităţii, iluziile ecologiei, simulacrul multiculturalismului şi, last but not least (cum îi place autorului să spună), despre însuşi modul problematic de fiinţare a lumii noastre: capitalismul.
Nu e de mirare, aşadar, dacă Raport asupra postcomunismului cheamă uneori la acţiune, ca un ecou al celei de-a XI-a teze despre Feuerbach a lui Marx: „Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba“ (3). Totuşi, paradoxal sau nu, cartea lui Claude Karnoouh stă în realitate sub semnul unui profund pesimism nu doar în ce priveşte şansele, dar şi sensul sau direcţia istorică a unei asemenea schimbări. Căci, deşi planeta e mizerabilă pretutindeni, la periferii ca şi în centrele superdezvoltate (4), subiectul istoric capabil să aducă schimbarea lipseşte, crede autorul. Iar asta prin dispariţia, cel puţin ca agent cât de cât organizat şi conştient de sine, a proletariatului clasic despre care vorbea Marx, ca şi prin lipsa de consistenţă social-politică a noilor figuri contestatare despre care unii se amăgesc că ar putea să-l înlocuiască: imigranţii clandestini exploataţi nemilos, tinerii fără viitor spărgând maşini şi vitrine din suburbiile marilor oraşe, aşa-zisele „regimuri ale Răului“ (Iran, Venezuela sau Bolivia) încercând să se sustragă hegemoniei americane, sau aşa-numitul proletariat nou, „multitudinea“ lui Antonio Negri şi Michael Hardt, producătoare, dar nu şi stăpânitoare de capital (5). Doar că situaţia e fără ieşire, spune Claude Karnoouh, de vreme ce, dincolo de un motiv sau altul, există o cauză structurală a imposibilităţii schimbării, şi anume hiperconsumul – real ori închipuit –, care nimiceşte conştiinţa de clasă, înlocuind aspiraţiile revoluţionare ale exploataţilor cu orizontul conformist al micului burghez, sau, în cel mai bun caz, cu violenţa lipsită de viziune politică a consumatorului frustrat (6). Or, consumismul acesta e greu de înlăturat, adaugă autorul, căci nu e decât cealaltă faţă a unui productivism fără margini, aţâţat de goana capitalistă după profit şi înlesnit de organizarea industrială a lumii bazată pe tehnica şi ştiinţa moderne. În plus, acest complex de factori nu a fost pe de-a-ntregul anticipat de Marx nici în cauzele, nici în efectele sale. Fiu al Iluminismului, amăgit de credinţa în progresul istoric, Marx nu a înţeles capacitatea capitalului de a rezista oricăror forţe contrare şi mai cu seamă de a fi productiv la infinit (7) şi nici faptul că productivitatea infinită este ruinătoare pentru natură ca şi pentru om (8). În schimb, situaţia pare mai bine înţeleasă de Heidegger, chiar dacă dintr-o altă perspectivă, nelegată direct de analiza capitalului, când vorbeşte despre istoria metafizicii europene culminând cu tehnica modernă, destin nihilist al lumii noastre (9). De unde, aşadar, şi nevoia unei abordări „a fiinţei modernităţii târzii, (…) într-o simultaneitate dialectică în care fenomenologia Capitalului lui Marx şi cea a Tehnicii lui Heidegger ajung la sinteză“ (10). O sinteză întrevăzută de altfel deja de Gérard Granel, pe care Claude Karnoouh încearcă însă s-o continue şi aprofundeze.
Or, această temă, care reprezintă unul dintre laitmotivele cele mai interesante ale cărţii, merită, cred, urmărită şi analizată cu atenţie, în special de cititorii preocupaţi de filosofie. În ce mă priveşte, fireşte, nu cred a putea lămuri acum, în câteva rânduri, această problemă. Aş spune doar că ideea unei convergenţe „în rău“ între capitalism şi tehnica modernă n-a fost lipsită de susţinători chiar din rândul marxiştilor, unii mergând până la a vorbi despre confuziile marxismului ortodox în această chestiune: adică de faptul de a fi neglijat critica tehno-ştiinţei, a productivismului şi a caracterului alienant al muncii industriale, concentrându-se doar asupra păcatelor proprietăţii private (11). Iar aici nu mă gândesc neapărat la Noua Stângă ori la postmarxiştii de după 1960. Deja în anii ’30, bunăoară, comunistul catolic Pierre Pascal era scandalizat de „americanizarea“ URSS-ului, de cultul idolatru al dezvoltării economice şi tehnologice şi de progresul obţinut „cu preţul unei teribile exploatări a clasei muncitoare, folosindu-se toate procedeele micului şi marelui capitalism“ (12). Iar Simone Weil, cu o experienţă nemijlocită de muncitoare în uzinele din Franţa, ajunge în 1932 la concluzia că nu doar capitalismul, ci şi „regimul însuşi al producţiei moderne, şi anume marea industrie“ e cel care trebuie pus sub semnul întrebării, mai ales că în „ocnele industriale care sunt marile uzine nu se pot fabrica decât sclavi, iar nu lucrători liberi, şi cu atât mai puţin lucrători care să constituie o clasă dominantă“ (13), cum credea Marx.
Prin urmare, perspectiva unei critici cuprinzătoare, a capitalului, dar şi a tehnicii, e bogată în argumente. Să mi se îngăduie totuşi câteva scurte observaţii, legate mai cu seamă de întrebarea dacă cele două momente pot face cu adevărat un sistem.
S-a spus uneori că tehnica generează intrinsec un sistem de comandă şi deci de clase. Dar, de fapt, în capitalism cel puţin, ierarhia tehnică nu s-a confundat decât arareori cu cea socială: inginerii, savanţii implicaţi în cercetarea lucrativă etc. nu sunt neapărat conducătorii ori proprietarii întreprinderilor în care lucrează şi cu atât mai puţin clasa dominantă a societăţii. Iar asta chiar dacă în atmosfera fordistă a anilor ’30, când se încerca prin diverse metode administrative (New Deal, nazism, stalinism) să se (re)pună în mişcare maşina acumulării de capital şi când au apărut numeroase lucrări despre iminenţa unei organizări tehnocratice a societăţii, părea într-adevăr că ăsta va fi viitorul. Dar nu numai că previziunea nu s-a confirmat, însă chiar şi aceste teorii nu confundau întru totul capitalul şi tehnica, ci făceau încă diferenţa dintre capitalism şi ceea ce ele numeau o societate birocratică sau managerială (14). Iată de pildă ce spune tot Simone Weil într-un text din 1933: „În zilele noastre există în întreprindere trei straturi sociale distincte: muncitorii, instrument pasiv al întreprinderii, capitaliştii, care păstrează poziţia dominantă într-un sistem economic pe cale de descompunere, şi administratorii, care, dimpotrivă, sunt susţinuţi de o tehnologie a cărei evoluţie nu poate decât să le crească puterile“ (15).
De asemenea, Georg Lukács, unul din primii marxişti care a socotit că există o legătura necesară şi esenţială între obiectivarea lumii specifică ştiinţelor moderne ale naturii, organizarea mecanizată, raţională şi calculabilă a muncii şi producţia de marfă, mai ales a omului-marfă, a abandonat în cele din urmă ideea de a echivala pur şi simplu industria cu capitalismul (16). Fireşte, abstracţia unei tehnici în sine, a cărei organizare internă ar fi relativ indiferentă la relaţiile de producţie sociale (şi în cele din urmă la natura proprietăţii, private sau colective, asupra mijloacelor de muncă), cum susţinuse o parte a marxismului ortodox, era greşită. Dar tot o exagerare era să reduci complet raporturile tehnice de producţie la cele sociale. Nu degeaba vorbise Marx despre antagonismele folosirii maşinii în capitalism: cu alte cuvinte maşina şi relaţiile de producţie tehnice care o fac posibilă nu se confundă cu relaţiile de producţie sociale, deşi nu sunt indiferente la felul de societate în care funcţionează. Sau, după cuvintele lui Marx: maşina în sine reduce timpul de muncă, dar folosirea ei capitalistă prelungeşte ziua de muncă; în sine, ea uşurează munca, dar folosirea ei capitalistă măreşte intensitatea muncii; în sine, ea sporeşte avuţia producătorului, dar folosirea ei capitalistă îl pauperizează (17). De unde şi concluzia finală a lui Lukács, după care e la fel de eronat să lipseşti socialismul de industrie, ca şi să crezi că „o industrie comunistă va funcţiona exact ca una capitalistă sau de orice alt tip“, uitând că anularea treptată a diviziunii sociale a muncii, ori a deosebirii dintre munca manuală şi cea intelectuală sunt nişte efecte imanente organizării tehnice a muncii despre care Marx însuşi spunea că ar rezulta totuşi abia în urma socializării depline a relaţiilor sociale de producţie.
Or, tocmai această întrepătrundere dialectică, cu influenţe, dar şi opoziţii reciproce, între forţe şi relaţii de producţie, între tehnică şi forma ori funcţia ei socială (în speţă, de satisfacere a unui bine privat sau colectiv) e poate subestimată de Claude Karnoouh. De unde, aşadar, o identificare uneori prea directă a industriei cu capitalismul, ca şi o extindere fără rezerve a criticii capitalismului asupra productivismului, care, cum am văzut, stă în centrul reflecţiilor sale.
Desigur, nu e locul aici pentru o analiză, fie şi schematică, a funcţionării mecanismelor productivităţii capitaliste, ori de o repetare a poncifelor ortodoxiei marxiste. Iar asta mai ales că exploatarea forţei de muncă şi concurenţa capitalurilor private sunt adesea un motor formidabil de creştere a productivităţii muncii.
Şi totuşi tocmai dialectica dintre forţe şi relaţii de producţie face ca în anumite situaţii capitalismul să nu fie atât de productiv pe cât se crede. Să ne gândim la forma ciclică pe care o ia expansiunea producţiei şi la blocajele care apar în timpuri de criză economică, când cererea şi oferta nu se mai întâlnesc. Cu alte cuvinte, când fabricile dau faliment pentru că produsele nu li se cumpără deşi e nevoie de ele (doar că această nevoie nu e solvabilă), sau când cei lipsiţi de bani n-au unde să muncească spre a putea apoi să cumpere mărfuri, deşi există capacităţi productive unde să fie angajaţi, dar care se închid din lipsă de comenzi etc. Or, aceste probleme nu sunt tehnice (căci, tehnic vorbind, sunt de toate, ba tocmai surplusul e problema: şi uzine sau materii prime, şi muncitori, şi nevoi). Sunt în schimb blocaje ce se nasc din raporturile economice tipic capitaliste (precum diferenţa dintre valoarea de întrebuinţare (inclusiv de întrebuinţare tehnică) şi cea de schimb, sau scăderea ratei profitului datorată creşterii productivităţii muncii), ce afectează însă performanţele productive de ansamblu ale societăţii.
Fireşte, antiproductivismul e justificat când cere ca producţia să nu mai fie telos-ul societăţii, sau cel puţin al majorităţii membrilor ei folosiţi doar ca forţă de muncă crescătoare de capital. Dar are el oare dreptate să creadă că o economie „în slujba omului“ e doar o idee generoasă, ce trebuie să ducă însă (fie în sensul german de müssen, fie de sollen) la o societate mai puţin productivă decât cea în care omul e „în slujba economiei“? Ca şi cum „omul stăpân pe economie“ n-ar vrea ca aceasta să fie tot mai eficientă, adică să-i acopere nevoile cu tot mai puţină muncă. Sau ca şi cum n-ar rămâne atâtea trebuinţe, inclusiv de bază, nesatisfăcute de capitalism, spre a nu vorbi de nevoile cerute de natură (să le spunem ecologice), care devin tot mai numeroase în relaţia noastră schimbătoare cu ea. În fine, ca şi cum o organizare colectivă a economiei n-ar înlătura anumite bariere private puse în calea creşterii productivităţii sociale a muncii.
E vorba chiar de acele bariere ce fac, cum spuneam, ca forţa de muncă să nu fie folosită în întregime (şomaj), ca producţia să pară excedentară şi să se restrângă (supraproducţie), sau ca investiţiile în inovaţii să scadă întrucât nu sunt întotdeauna însoţite de o rată convenabilă a profitului (cu efectul colateral al transformării plusvalorii în rentă capitalistă sau în investiţii financiare speculative, adică în cheltuieli sociale neproductive).
În sfârşit, cele zise mai sus despre productivitatea capitalistă aruncă poate un semn de întrebare şi asupra celuilalt aspect al sistemului pe care îl acuză Claude Karnoouh: consumismul. Căci, dacă capitalul mai are un păcat, acela e mai degrabă subconsumul social pe care îl generează în raport cu potenţialul productiv al societăţii, ca şi cu producţia realizată efectiv. La urma urmei, cineva trebuie totuşi să fie lipsit de plusvaloarea extrasă cu nesaţ din muncă.
Reflecţia asupra conexiunilor dintre tehnică, ştiinţă şi capital rămâne însă necesară, iar Raport asupra postcomunismului reuşeşte să-i dea carnea care să hrănească apetitul cititorului. Ea este un binevenit avertisment adresat celor îmbătaţi de noile tehnologii şi de „revoluţiile“ de tot soiul pe care se presupune că le anunţă (digitale, energetice, ecologice etc.), despre care se crede că vor rezolva totul. Ea este de asemenea un prilej de reamintire pentru cei ce uită că dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei europene nu s-a făcut doar cu cărţi, eprubete şi discuţii savante, ci a fost legată de o istorie socială şi politică bazată pe violenţă şi exploatare. Vorba lui Claude Karnoouh: încă un efort, tovarăşi, ca să fiţi cu adevărat revoluţionari!

1 Claude Karnoouh, Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic, traducere din limba franceză de Teodora Dumitru, Alexandria Publishing House, Suceava, 2014.
2 Idem, p. 29.
3 Idem, p. 119.
4 A se vedea şi excelentul eseu al autorului în marginea lui City of Quartz a lui Mike Davis, risipind mirajul din jurul oraşului Los Angeles „inima expresiei celei mai spectaculoase şi crude a capitalismului“, idem, p. 134).
5 Idem, pp. 44-45 şi 63-65.
6 Idem, pp. 127-129.
7 Vezi de pildă ideea după care „capitalismul nu e «hegelian» şadică nu are o dinamică care să-l împingă la autosuprimare, explicaţia meaţ, capitalismul e algebric şi hiperbolic“, idem, p. 46).
8 Idem, p. 94.
9 Idem, pp. 100 şi 129-130.
10 Idem, p. 441.
11 Vezi în acest sens amănuntele istorice din articolul lui Domenico Losurdo, Gramsci, un gânditor politic pentru secolul XXI, apărut în traducere românească pe site-ul CriticAtac.
12 Apud Losurdo, ibidem.
13 Apud Losurdo, ibidem.
14 Din zona marxismului heterodox vezi de pildă Bruno Rizzi, La Bureaucratisation du Monde, Paris, 1939, sau James Burnham, The Managerial Revolution. What Is Happening in the World, John Day Company, New York, 1941.
15 Simone Weil, Allons-nous vers la révolution prolétarienne?, în La Révolution prolétarienne nr. 158, 1933, p. 315.
16 Pentru evoluţia ideilor lui Lukács în această privinţă vezi eseul despre Reificarea conştiinţei proletariatului din Istorie şi conştiinţă de clasă / Geschichte und Klassenbewußtsein, Malik, Berlin, 1923), iar apoi schimbările teoretice survenite şi înregistrate într-un manuscris din 1925-1926, publicat postum sub titlul Chvostismus und Dialektik, Áron Verlag, Budapest, 1996.
17 Cf. Karl Marx, Capitalul, vol. 1, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 454.

 

 

Un comentariu pentru “Karl Marx şi Martin Heidegger: o sinteză imposibilă? Câteva gânduri pe marginea unei cărţi de Claude Karnoouh”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper