Jean Rousset, rigoare şi farmec

Un articol de ANGELA MARTIN

„Suntem înconjuraţi de cărţi, trăim în literatură, ne observăm pe noi înşine prin intermediul formelor, al scenariilor şi al personajelor ei. Or, personajele citesc şi ele: don Quijote şi Emma Bovary nu sunt singurele care îşi trăiesc viaţa în oglinda lecturilor lor“, ne atrage atenţia, în Leurs yeux se rencontrèrent, Jean Rousset. Admiţând că afirmaţiile criticului se verifică şi sunt toate exacte, o asemenea viaţă depinde covârşitor de calitatea şi bogăţia lecturilor, de înzestrarea personală – de sensibilitatea şi puterea fiecăruia de înţelegere şi simţire –, condiţii care fac ca intensitatea trăirii, durata şi amintirea acesteia să varieze de la cititor la cititor. Fie acesta real sau imaginar. Vom remarca însă, la rândul nostru, că scriitorul şi, inevitabil traducătorul, care se identifică prin chiar natura lucrării sale cu el, sunt singurii cititori care se bucură de o dublă relaţie vitală cu cărţile: o dată, oglindindu-se ei înşişi în lecturile lor, apoi, prilejuind şi manipulând prin propriile scrieri oglindirile celorlalţi. Ei sunt şi trăiesc în şi prin literatură deopotrivă ca fascinaţi şi fascinatori – un fel de don Juani despre care tot autorul nostru punctase cândva că n-ar putea să fie mereu îndrăgostiţi fără a fi mereu înşelători. Dacă ne referim însă la trăirea spontană, nereflectată, ea se înfiripă probabil şi creşte şi în sufletul literaţilor, la fel ca în al semenilor lor, în chipul cel mai omenesc cu putinţă: emoţia se consumă tainic ori se comunică prin gesturi sau cuvinte, aşteptând întotdeauna un răspuns. Iar răspunsul acela vine firesc, uneori cum nu se poate mai simplu, din prima încrucişare cu privirea celuilalt sau, cum atât de frumos spune, în cartea sa, Jean Rousset, din întâlnirea ochilor. Pentru oameni, ca şi pentru personajele literare, crede criticul, o astfel de întâlnire poate rămâne, prin mistuitoarea ei revelaţie, nu doar memorabilă, ci unică şi irepetabilă.
*
Nu-mi amintesc prea bine şi parcă nici nu ţin să-mi amintesc o mulţime de amănunte pe care memoria mea le-a expediat demult în penumbră în fundalul scenei primei întâlniri cu Jean Rousset: la Geneva, în martie 1990, într-o după-amiază neobişnuit de însorită şi caldă pentru un început de primăvară în oraşul elveţian. Urcam pentru prima oară în Vieille-Ville pe rue Verdaine pe lângă Palais de Justice – clădire impozantă nu atât prin monumentalitatea ei, cât prin aerul solemn de instituţie publică seculară. Drumul urma să mă scoată în Place du Bourg-de-Four, acolo unde, puţin mai din stânga dădea în ea şi rue Etienne Dumont, „fostă rue des Belles-Filles“, cum, pentru mai multă precizie, mi-o însemnase în carneţelul pe care îmi schiţase itinerariul, un prieten genevez. Adică, strada pe care locuia profesorul Rousset. Deşi locul îmi era complet necunoscut, plăcuta învăluire a vechimii medievale în care decorul parcă mă absorbea, îmi dădea, paradoxal, senzaţia unei cuceriri personale de amploare.
Conveniserăm să ne întâlnim pe Etienne-Dumont, în colţ, şi l-am zărit pe profesor înaintând din direcţia opusă spre vitrina joasă a buticului de antichităţi, la locul stabilit. Îl petrecea o lumină atât de puternică, încât celălalt capăt al străzii, rămas în spatele său, undeva departe, nu mai părea decât gura unui tub întunecat în care ziua se învăpăia. Eram numai noi pe strada pustie, când ne-am oprit faţă în faţă, eu, cu soarele în ochi. Dar nu strălucirea lui arzătoare mă împiedicase să-i întâlnesc privirea, ci emoţia. Care nu-i destul că mă orbise, dar mă făcuse să mă simt strivită de propria bucurie, ca de povara unei mari nefericiri. Ca urmare, n-am fost capabilă atunci, pe loc, să coagulez în sinea mea nicio impresie. Mai confortabile aveau să fie pentru mine abia viitoarele întâlniri. Deocamdată, eram invitată să-i fac o vizită.
Ne-am întors, aşadar, şi am făcut câţiva paşi – poate metri? – pentru a ne opri vis-à vis, la numărul 16, în faţa clădirii care-i adăpostea locuinţa. Mai târziu aveam să aflu că în aceeaşi casă locuise odinioară şi Amiel, într-un apartament închiriat, începând din 1862, timp de 12 ani: cu deosebirea că, sub numele ei atât de expresiv, de rue des Belles Filles, strada era la vremea aceea pe cât de cunoscută pe atât de rău famată.
N-ai fi zis că intrarea în apartamentul profesorului era o invitaţie deschisă. Ceea ce, de n-ar fi fost prea mult, s-ar fi putut chema „vestibul“, era o trecătoare îngustă, aglomerată, din întunericul căreia te întâmpina cam abrupt o scară; coborând, nu te ducea nici ea, cum te-ai fi aşteptat, în largul unei încăperi, ci mai curând în cuprinsul unei alveole, anume parcă întărită cu stâlpi de piatră încastraţi în zid, pentru a o ajuta să nu se prăbuşească sub povara rafturilor prea încărcate. Aici, în această „fortăreaţă“ a cărţilor – cum pe drept cuvânt îşi numise Amiel biblioteca –, lucra şi îşi consuma probabil reveriile, „cititorul intim“, iar ele puteau fi şi pentru Jean Rousset ceea ce fuseseră odată pentru fostul, ilustrul şi demult dispărutul (co)locatar, „singura consolare şi tovărăşie“. Dar să nu mă las furată de cuvinte, care, deşi memorabile, nu sunt decât simple împrumuturi din altă biografie şi din altă realitate. Bunăoară, această „fortăreaţă“, în care mă aflam, nu mai era nici pe departe, ca pentru Amiel, una de apărare „contra oamenilor“, profesorul fiind, dimpotrivă, foarte primitor. La cei 80 de ani ai săi, era o persoană prezentă în cotidian. Dincolo de asta, bine informată şi relaţionată cu instituţii academice şi cu lumea universitară şi literară din Elveţia, din Europa şi cred că şi de dincolo de Ocean. Cu toate că părăsise de aproape un deceniu şi jumătate catedra de la Universitate, nu înceta să fie profesor şi, cu atât mai puţin, critic: legăturile şi prieteniile sale literare, întreaga sa atitudine, preocuparea constantă şi proiectele erau profund motivate de acest dublu statut. Metoda şi stilul profesorului, inseparabile de cariera internaţională a operei sale critice, erau, neîndoielnic, potenţate de prestigiul şi de forţa de iradiere a gândirii Şcolii critice de la Geneva. În spiritul ei se regăsea în descendenţa maeştrilor săi, Albert Thibaudet şi Marcel Raymond, împreună cu o splendidă pleiadă de profesori, discipoli ai lor şi prieteni, precum Albert Béguin, Jean-Pierre Richard, Georges Poulet, Jean Starobinski. Şi tot în acelaşi spirit era identificat şi considerat. În pofida noilor „forme şi semnificaţii“, aş spune, generate de contribuţiile personale ale viziunii sale critice, ale metodei şi ale demersului interpretativ. Sau poate tocmai de aceea.
Dar, dacă imaginea profesorului aceasta era – identică cu cea anticipată, care mă făcuse să-l îndrăgesc înainte chiar de a-l cunoaşte, cu totul altfel îmi stârnea acum imaginaţia amfitrionul meu. Nu avea nimic spectaculos, în aparenţă, şi totuşi, nu reuşeam să îl separ, în mintea mea, de scenă, de spectacol. Încercam, poate, să descopăr vreun efect al preocupărilor sale pentru scrierile dramatice? Al binecunoscutei sale pasiuni pentru reprezentaţiile de teatru şi de operă? Fireşte, nu aveam în faţa mea un interpret. Dar îl simţeam, cu toate acestea, capabil de metamorfoze şi transpuneri. Întruchipând, de pildă, vreun personaj cu peruca pudrată, foarte colorat, asemenea celor oglindite de teatrul barocului sau de barocul literar pe care l-a denumit ca atare, ocupându-se de el îndelung. Cu alte cuvinte, costumat: în haină de brocart – cu mâneci lungi terminate cu manşete înfirate şi răsfrânte pe deasupra mânecilor cămăşii vaporoase revărsând cu ostentaţie peste piepţii încheiaţi ai vestei spuma scorţoasă a broderiei albe împodobite cu panglici –, pantaloni până la genunchi, ciorapi de mătase. Or, trebuia să accept că nu asistam la un spectacol; nici măcar la o vizionare fără costum. Profesorul era el însuşi: înalt, gracil – o siluetă tinerească. Îmbrăcat corect, stil clasic sport elegant: pull col roulé, sacou uşor, de lână. Ochelarii cu ramă maronie îi dădeau un aer tineresc. Era agil, graţios şi expresiv, străin de orice preocupare de a produce impresie. Îmi propusese să bem un campari (?) şi, pregătindu-se să mă servească, făcea totuşi gesturile tacticos şi cu exactitate, aproape le descria, în ciuda faptului că vorbea neîntrerupt. Retorica lor nu-i tulbura atenţia şi cursivitatea rostirii. Toată această mobilizare, altminteri formală, comporta la el o anume plasticitate şi armonie, fiind, într-un fel, comparabilă cu ştiinţa cântăreţilor de operă care îşi stăpânesc mimica în timp ce frazează dozându-şi volumul. Profesorul nu vorbea însă despre el. Găsea mereu motive să-mi pună întrebări, să deschidă şi să închidă paranteze, să rezume precizând chiar propriile-mi răspunsuri. Chipul său exprima deopotrivă entuziasm, curiozitate, răbdare. Mă cerceta însă cu discreţie, căutând, parcă împotriva voinţei, să mă livreze unei tipologii. Între timp, nu scăpa din vedere nici pisica tolănită pe pervazul ferestrei la soare: o adora. Era ultima graniţă biologică între interior şi exterior.
Reamintindu-mi această primă conversaţie, aş putea încă să recompun, în mare, întrebările pe care mi le pusese atunci: despre situaţia din România, despre Revoluţie, despre Mircea Martin, pe care îl stima ştiindu-l ataşat de Marcel Raymond şi dedicat Şcolii geneveze, despre familia noastră, despre părinţi, despre Matei, băiatul nostru pe care avea să-l cunoască la proxima întâlnire, despre Luc şi Heidi, fiul şi nora maestrului Marcel Raymond, interesându-se dacă mai locuiau în apartamentul părintesc din rue Gaspard Vallette, despre Jean Starobinski, bucuros pentru că îl vizitam, despre Adrian Marino şi despre revista Cahiers Roumains d’ études Litteraires, pe care o aprecia, dar şi despre Ion Pop, dacă nu greşesc. Îl pomeniserăm, de asemenea, pe Jaap Lintvelt, doctorandul său de la Universitatea din Groningen, cu care eram prieteni. De altfel, aveam să şi traduc Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativă – la origine, teza de doctorat elaborată sub îndrumarea profesorului Rousset –, carte publicată de autorul olandez la Librairie José Corti, la Paris; ediţia românească apărută în 1994, la editura Univers, avea să se deschidă, aşadar, cu studiul Între ce şi cum: punctul de vedere în roman, de Mircea Martin.
Dar abia într-un târziu, când i-am povestit despre autorii care mă atrăseseră la început ca traducătoare din spaniolă, despre cum tradusesem, mai apoi, într-o plăcută colaborare cu Irina Bădescu Metamorfozele cercului şi cât mă fascinaserã în timpul lucrului limba şi scrisul lui Georges Poulet, am simţit, cumva, că ne-am „împrietenit“. Georges Poulet, îi mărturisisem, a rămas pentru mine unul dintre acei rari critici care îi transferă traducătorului cu atâta forţă şi căldură sentimentul copleşitor al vastităţii gândirii şi simţirii omeneşti, şi cu atâta poezie, încât îl face să trăiască, nu o dată, experienţa extazului de a fi el însuşi poet. Şi mi-a dat dreptate. Ba mai mult, era – de parcă-i vorbisem despre sine – măgulit. Se gândea, oare, la emoţia estetică, sub imperiul căreia spunea el însuşi că are loc un schimb aproape amoros în întâlnirea cititorului şi criticului cu textul şi cu autorul? De va fi fost sau nu aşa, reacţia sa neaşteptată era de înţeles. Pentru că ceea ce îl lega pe Jean Rousset de Georges Poulet era cu siguranţă mult mai mult decât tot ce i-a despărţit vreodată pe un parcurs comun – în operă şi în viaţă. Divergenţele lor privitoare la conştiinţa creatoare, la configurarea ei în limbaj şi structuri, deşi întreţinute de amândoi cu nedisimulată determinare, s-au dovedit a fi, dincolo de acordul profund care îi unea, o modalitate, o formă de a-şi manifesta, fiecare, personalitatea, sensibilitatea, libertatea de a gândi diferit şi de a se exprima. O formă care, ca să rămân în termenii lui Georges Poulet, nu le-a ecranat prietenia şi nu a fost deloc secundară. „Am în cel mai înalt grad instinctul şi simţul alianţelor şi al relaţiilor, simţul încadrării şi al încercării“. Cu această frază (din The Letterrs of Henry James), în chip de motto – pe cât de declarativă, pe atât de sugestivă în toate nuanţele ei –, îşi începea Georges Poulet capitolul despre Henry James, din Metamorfozele cercului, dedicată lui Jean Rousset. Se întâmpla cu doi ani înainte ca acesta să-şi fi precizat, în Formă şi semnificaţie, poziţia în mai vechea dispută dintre Leo Spitzer şi Georges Poulet. Dispută în care Rousset avea să se declare de partea cunoscutului romanist, despărţindu-se de prietenul său, sub reproşul că practica în critică o metodă „existenţialistă“. Ceea ce, însă, nu-l va împiedica să-i dedice lui Poulet prefaţa la volumul menţionat, al cărui mesaj avea să fie formulat încă din titlu limpede şi ferm – Pentru o lectură a formelor.
Dar este lucru ştiut că şi-au impus dintotdeauna această frumoasă exigenţă criticii Şcolii de la Geneva: anume, să-şi trateze colegii şi prietenii cu profund respect şi cu o preţuire afectuoasă, indiferent dacă le împărtăşesc sau nu le împărtăşesc întru totul opiniile critice. Întreaga lor operă, actul pedagogic, ca şi demersul critic, pledoariile publice, discuţiile private şi scrisorile sunt, toate, purtătoare ale unui sentiment împărtăşit de demnitate şi orgolioasă apartenenţă la o familie specială de spirite. Un sentiment pe care criticii l-au cultivat, l-au răsfrânt unii asupra altora cu nobleţe şi l-au perpetuat. Îi va fi obligat, oare, să-i crească mereu mizele chiar greutatea propriilor opere?
*
Fapt este că nu m-am hotărât să traduc Mitul lui Don Juan sub emoţia întâlnirii cu Jean Rousset. Nu i-am făcut profesorului nicio promisiune că îi voi traduce vreodată o carte. Deşi dorinţa de a-l cunoaşte venea şi dintr-o curiozitate profesională, căci în principiu mă interesau, ca traducătoare, măcar câteva dintre cărţile sale, lăsam deocamdată această vizită în planul unei datorii de politeţe: mi-o impunea în chipul cel mai firesc legătura strânsă pe care soţul meu o avea de peste două decenii cu criticii genevezi. Cu Jean Rousset, nu în ultimul rând. În ceea ce mă priveşte, aveam atunci în faţă alte două proiecte împreună cu Mircea Martin, pe care, în ciuda dificultăţilor de a le face loc în planurile editurilor, le-am dus la bun sfârşit în anii următori: Melancolie, nostalgie, ironie de Jean Starobinski (Editura Meridiane, 1993) şi Elveţia sau istoria unui popor fericit de Denis de Rougemont (Editura Univers, 1996), această carte, din urmă, în colaborare cu Luminiţa Brăileanu, o altă traducătoare prietenă. M-am reîntors însă la profesor de îndată ce m-am eliberat. Iar Mitul lui Don Juan a fost cel mai bun pretext : tema şi personajul mă interesau în primul rând ca hispanistă, dată fiind originea spaniolă a lui Don Juan. Căci în Spania, cum spunea şi Gregorio Marañon, la vremea sa, i-a insuflat Tirso de Molina emoţia dramatică, făcând din el un erou legendar.
În acea Spanie, adică, în care au înflorit poezia, dramaturgia şi şcoala lui Lope, teatrul baroc al lui Calderón, lirismul gongoric, proza mistică a lui Baltasar Gracián iar pe paleta lui Velázquez, culorile. Acolo i-au reverberat legenda şi alţi mari dramaturgi: un Zamora, cu Nu-i soroc să nu se împlinească, nici datorie să nu se plătească şi oaspetele de piatră, un Zorrilla, cu Don Juan Tenorio. Dramă religios-fantastică în două părţi, un Jacinto Grau cu Don Juan de Carrillana. Dar Jean Rousset nu a urmărit în principal şi nici până la capăt traiectoria spaniolă a lui Don Juan. I-a recunoscut hispanitatea născută, iar nu înnăscută, fiind, dimpotrivă, interesat să îi pună în valoare europenitatea. Dar, dacă Don Juan a migrat din teatrul spaniol în Europa, „istoria mitului, ne spune Jean Rousset, este şi o călătorie prin forme“. Aceasta este premisa de la care porneşte în exegeza sa comparatistă criticul. Ca urmare, nu e suficient că trece în revistă autori şi artişti reprezentativi pentru mitul lui Don Juan, din epoci diferite – de la Molière şi Goldoni, la Lenau, Hoffmann, Kierkegaard, Mozart, Berlioz, Gluck, Shaw, Joyce, Milosz sau Frisch –, nu e suficient că observă, interpretează şi compară prezenţa respectivelor epoci împreună cu mentalităţile lor, în operele acestora, cu luxura, cu decadenţa moravurilor, cu problemele etice şi religioase. Cartea lui Jean Rousset este un model de analiză aplicată, exhaustivă şi de persuasiune. Ea îl conduce cu fermitate pe cititor, în ciuda bibliografiei îndesate, spre o clară înţelegere a firelor unei triple istorii: a metamorfozele suportate de Don Juan în interiorul genului dramatic şi dincolo de el (în trecerea de la textul dramatic la cel narativ), a evoluţiei genurilor culturale avându-l ca protagonist pe Don Juan şi a devenirii şi supravieţuirii mitului, de la ivirea acestuia, cu secole în urmă, până la dezvoltările memorabile pe care le-a cunoscut în cultura modernă şi, recent, în zilele noastre. Nu vom trece, la rândul nostru cu vederea, o constantă pe care criticul o subliniază, în analiza sa, în toate variantele, dramatice sau narative: efectul puternic pe care îl dă confruntarea între intensitatea tragicului şi forţa comicului în secvenţele-cheie a producţiilor dedicate temei donjuaneşti.
Acestea au fost, în cele din urmă, motivele care m-au determinat să o aleg, dintre toate cărţile criticului, anume pe aceasta, despre Don Juan. Iar dacă împrejurările întâlnirii cu profesorul Rousset mi-au rămas atât de viu întipărite în minte, cele ale despărţirii e posibil să fi fost ecranate chiar de bucuria apariţiei în română, în 1999, a Mitului lui Don Juan. Vestea internării sale într-un cămin de bătrâni, la Vandoeuvres, am primit-o ca pe o lovitură de teatru. Ce se întâmpla, era în travesti? Impietatea acestui gând s-a întâmplat să mi-o curme profesorul însuşi, dar après coup, stingându-se din viaţă. Şi, totuşi, să fi căzut cortina, pentru el, definitiv? Nu voi putea să mi-l închipui pe Jean Rousset altfel vreodată decât redistribuit într-un rol tragic, pe care divinitatea i l-a hărăzit să-l joace cu seninătate: rolul seducătorului – burlador, în felul său, condamnat să rămână solitar, etern îndrăgostit de arte şi literatură, cititor intim  şi destinatar  erudit, pasional şi însetat, „închis în ochiurile unei povestiri“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper