Iubire şi cunoaştere

Un articol de Horia Pătraşcu

Te iubesc! Iubirea presupune de la bun început o dualitate, o relaţie. Chiar şi când pare că se desfăşoară pe terenul monolitic al eului pur ca iubire de sine, este încă vorba de o dualitate a sinelui reflectat, a sinelui conştient de sine. Nu există iubire fără celălalt.
Dar există celălalt fără iubire? Nu-l instituie oare iubirea pe celălalt, nu înfiinţează iubirea persoana umană, nu abia prin iubire omul devine vizibil, nu abia prin iubire omul se fenomenalizează, devine perceptibil, inclusiv ca sine? Nu au vorbele Sfântului Apostol Pavel un înţeles cât se poate de literal: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt“? Se întâmplă în iubire ceea ce se întâmplă într-o altă sferă, foarte apropiată ei, cea a credinţei. A crede precedă revelaţia, credinţa este condiţia de posibilitate a vizibilităţii obiectului crezut. Pentru cine nu crede în Dumnezeu e de-a dreptul imposibil să-l vadă pe Dumnezeu. Nu vezi până nu crezi, nu cunoşti până nu iubeşti. Credinţa şi iubirea sunt condiţii prealabile ale fenomenului, ele fac să devină vizibil ceea ce în absenţa lor rămâne ascuns, invizibil, necunoscut. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“ vrea să spună de fapt „fericiţi cei ce au crezut şi (astfel) au văzut“. Sunt milioane de lucruri care ne rămân ascunse pentru că nu credem în ele, la fel cum sunt milioane de oameni pe care nu-i vedem şi nu-i cunoaştem pentru că nu-i iubim. (Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru cealaltă virtute teologică, speranţa: speranţa este condiţia de posibilitate a oricărei împliniri.)
Este un loc comun al discursului amoros lumina diferită în care ne apare cel pe care-l iubim – diferită faţă de ceilalţi, diferită faţă de ipostaza lui dinainte de a-l iubi. Ni se pare că vedem pentru întâia oară persoana de care ne-am îndrăgostit, chiar dacă o ştiam dinainte, că abia acum o vedem cu adevărat. O ştiam, dar nu o cunoşteam, o percepeam, dar nu o vedeam. Aparent, iubirea monopolizează domeniul vizibilului: iubiţii nu au ochi decât unul pentru celălalt, pare că sunt orbiţi de propria lor dragoste, îmbrăţişarea consacră un spaţiu ermetic şi exclusiv al celor doi, dar aceasta se întâmplă doar pentru că în iubire cei doi fac pentru întâia oară şi în mod autentic experienţa cunoaşterii şi a vederii. Când iubeşti ţi se pare că abia atunci vezi, cunoşti şi trăieşti cu adevărat şi, de aceea, că singura realitate existentă este persoana iubită. În iubire există o viziune a persoanei ca persoană, a misterului infinit şi inefabil al persoanei, a dumnezeirii fiinţei iubite – ireductibilă la vreo calitate, dar prezentă în fiecare detaliu al trupului său, transcendentă şi imanentă, de necuprins şi palpabilă, evanescentă şi posedabilă.
Iubirea pasională descrisă mai sus nu este însă decât cel mai înalt grad al iubirii pe care, în alte proporţii, o întâlnim pretutindeni şi fără de care nimic nu ar putea fi întâlnit, văzut, cunoscut, trăit. Iubim viaţa înainte de a ne naşte, înainte de a trăi. Iubim iubirea înainte de a iubi. Iar din iubirea de oameni, ca şi din iubirea de sine se nasc oamenii şi se naşte sinele. Dacă facultatea iubirii ar fi complet atrofiată, atunci, cu siguranţă, am fi complet orbi. Am trăi unii lângă alţii fără să ne vedem, fără să ne auzim, am deveni invizibili deşi am sta unii lângă alţii. Iubirea face însă vizibil totul – într-o măsură diferită în funcţie de cât de prezentă este (în limbaj modern, psihanalitic, în funcţie de cât de mult „investeşti“).
Iubirea şi cunoaşterea – de la simpla percepţie până la cunoaşterea lui Dumnezeu – sunt intim legate şi de aceea păcatul originar nu constă în dorinţa lui Adam de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, ci în a crede că poţi cunoaşte fără să iubeşti. Cunoaşterea este finalitatea iubirii. Şi numai a iubirii. Filosofia, iubirea de înţelepciune, a ştiut-o de la bun început, dovedind că-şi merită distinsul nume. Nu spunem după o relaţie îndelungată şi ratată, dezamăgiţi, ca cel mai mare reproş adus celui iubit: „nu ai reuşit să mă cunoşti“? Cine iubeşte cu adevărat cunoaşte cu adevărat. Nu întâmplător, cel mai frumos şi cel mai concis text despre iubire, aflat în Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, se încheie cu o frază ce pune în legătură cunoaşterea desăvârşită cu cea mai înaltă dintre virtuţi, dragostea: „…vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper