„Însingurat dincolo de marginea marginii“

Un articol de Maria Cogălniceanu

Mircea Petean, Nicanor, ultimul om, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2014, 233 p.

 

„Nicanor, ultimul om“. Pentru orice neiniţiat care vede cartea se pune, automat, întrebarea: De unde vine şi cine-i acest „ultim om“ cu nume de o asemenea rezonanţă? Doar consultând Wikipedia află mai tot despre cel ascuns în trei silabe; de la Antichitate înotând pe apele istoriei până la epoca modernă. Numele acesta poartă în el tot cutremurul şi misterul pe care ni le pot da generalii apatrizi (antipatrizi), satrapii, guvernatorii asasini, dar şi învăţaţii gramaticieni din perioada homerică, virtuozii harfei de prin Ţara Bascilor ca Nicanor Zabaleta, creatorii, antipoeţii, criticii, politicienii, ermiţii din peşterile munţilor Ierusalimului şi nenumăraţi alţii. Numele acestea, înşirate mai sus, nu epuizează însă accepţiunea dată de Mircea Petean în opera sa proteiformă.
Nicanor, în multiplele sale identităţi profesionale, îl vizează şi pe autorul cărţii, dezvăluindu-se în câteva momente distanţate sub forma prozei sau cea poetică.  În testamentul lui Petrică C., lăsat să fie împlinit de soţie, citim: „lista începea cu mine, ultimul om“. La înmormântarea „unchiului Ghiţă“, autoportretizându-se ca Homo rusticus, se adresează lui Nicanor cu o interogaţie tristă, ca unui pustnic din grotă, izolat de păcătoasa noastră lume: „Nicanoare, Nicanoare, exclamă Homo rusticus, la finele povestirii sale, lumea-i bătrână şi chinuită: cum am putea fi noi altfel?“.
Însoţit de Scribul său, într-o meditaţie dintre cele mai multe, cu denumirea generică „Notaţii disparate“, personajul central al acestei scrieri inclasabile revine. Nu mai apare în atmosferă funebră ca altădată, ci cu un zâmbet amar privind „deşertăciunea deşertăciunilor“, ca Psalmistul: „Cum poţi zâmbi atât de impasibil şi de detaşat? Ce ţi s-a întâmplat, Nicanoare, frate? fui întrebat, iar în loc să răspund am continuat să scriu în minte, dar nu stând în cap, şi să zâmbesc ca prostul“.
Exasperat de Arie care nu recunoştea spiritul divin în fiinţa lui Iisus, Nicanor se manifestă agresiv şi intolerant ca Sfântul Nicolae chiar dacă nu suntem în Sinod, ci într-un cerc îngust din lumea literară: „e cazul unor ziarişti de provincie, zice Nicanor care-şi aduce cu oroare  aminte  că  a trebuit să-i  cârpească odată o  pereche  de palme  unuia, care, neavând cu ce-şi umple frivola foaie, s-a apucat să brodeze bârfe“.
Intenţia de a extirpa tumorile extinse în corpul individual şi social penetrează textele înmănunchiate în volum, fără a agasa cititorul. Chirurgia etic-estetică alternează între ironia neiertătoare şi fineţe pentru a vindeca răul, obţinând rapida, necesara, absoluta purificare umană. Să nu ignorăm că tabletele (gen literar impus de T. Arghezi şi Geo Bogza) au fost rostite la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca, iar miresmele de busuioc şi mir mai respiră în armonii sacre.
Scriitorul se cufundă în gândirea omului de astăzi şi schimbă permanent condeiul jurnalistului cu poetul şi sociologul, pensulele portretistului cu stilul aspru al polemistului. Omul activ, alergător neobosit prin lume, zăbovind puţin timp la cafeneaua boemilor, dezgustat de prostie şi de veninul salamandrei-om, caută o ieşire din vacarmul citadin în peisajul copilăriei. Majoritatea temelor serioase şi a introspecţiilor de sub vraja Munţilor Maramureşului au un contrapunct ludic, ironic, urmuzian („Cică nişte cronicari/ Duceau lipsă de şalvari…“). Un grăunte de sodă caustică este trebuincios chiar şi pentru a domoli excesele verbale născocite de „oratori, retori, limbuţi“. Motive literare neaşteptate ca Melancolia, Plictiseala, Poeţi de curte, poeţi de tren şi poeţi de cafenea, Zâmbetul, surâsul, râsul, Caseta cu poeţi, dar şi clasificările ingenioase privindu-i pe critici („criticul-algebru“, „criticul-vulcanolog“, „criticul-entomolog“, „criticul-narcisist“) sunt doar o parte din universul de hârtie desenat şi colorat de Mircea Petean.
Caracterul polarizant al operei determină alăturarea paginilor de proză scurtă, discuţii eseistice calofile despre Poezie, regina reginelor adesea maculată şi injuriată („Ce mai faci, poete? i-am zis ilustrului tăcut/ Poet eşti tu cu cine te-a făcut“). Uneori e ca un munte de steril din care nu se poate alege nici un firicel de aur, ca în acel „metru ster de poezie“. Aculturalismul aproape generalizat în rândul tinerilor, plagiatul mascat, succintele pagini de jurnal denotă felurimea preocupărilor scriitorului. Confesiunea ia forma clasică a cugetării şi para-aforismelor, iar spre exemplificare selectăm câteva memorabile. „Dumnezeu s-a retras din lume. Lucrurile au rămas goale ca nişte cochilii“; „Melancolia este liniştea de după cutremur. Echilibrul interior e rupt, plăcile tectonice ale fiinţei sunt deplasate, încălecate unele peste altele, peste ruinele edificiului existenţial trece lună“; „Cel ce practică religia întâlnirii trebuie să ştie s-o celebreze în amiaza ei.“; „Răbdarea şi înaintarea pas cu pas, step by step, sunt principii a căror nerespectare poate provoca accidente mortale“.
Pasionat cititor din vremea când umbla cu picioarele goale prin ierburi înalte şi nimic nu tulbura munţii şi râurile din satul copilăriei, Mircea Petean scrie apăsat, viril şi onest situându-se în controversă cu grafomanii vulgari. Citim cu plăcere cuvintele regionale reînviate, limba română fără de moarte, în ciuda limbii de plastic, jubilăm contra vulgarităţii şi diletantismului, aplaudăm cu bucurie, ca pe o izbândă personală stilul pamfletar din „Zâmbiţi, vă rog !“
Ar merita citite şi recitite, decupate din volum două tablete pentru a le înţelege mai exact sensul metafizic şi adâncimea lexicală: Zâmbetul, surâsul, râsul şi Scribul şi Retorul. De reţinut e faptul că nu se lasă dus de metaforită. Îi plac ideile deschise înţelegerii unanime. Carte densă, Nicanor, cel din urmă om nu se poate rezuma în câteva pagini. De aceea trebuie să se revină asupra fondului ei, imposibil de inepuizat. Personajele au nume generice: Poetul, Misitul, Academicianul, Omul de hârtie cu coperţi de carton, Prozatorul-turnător etc.
Călătorul de profesie evadează dintre zidurile cetăţii asediate de manelişti, impostori, veleitari care joacă roluri de staruri. Spaţiul pe care se mişcă aceştia este întreaga Românie, dar mai ales Transilvania (gările, cafeneaua, târgurile de carte sau cele obişnuite forfotind de lume). În Castelul de la Ciucea şi-n împrejurimi, însoţit de un reprezentant al istoriei literare, o descoperă pe Ioniţa, românca în braţele căreia a murit poetul maghiar Ady Endre. Astfel se elucidează o problemă de istorie literară controversată multă vreme.
Arta evocării ne surprinde în secvenţele „Bădică“ şi „Profesorul de francă“, după cum în „Iarbă“ se dezvoltă un fel de microthanatosologie. Cu multă poezie, autorul include şi descrierea de peisaj virginal. Este de ajuns să ne lăsăm în voia ficţiunii sale şi să ne imaginăm vâjâitul apelor sau pânda şarpelui în frunzişul văratic. Trăim simultan starea de solitudine şi beatitudine a omului din marea grădină teluric-celestă a Raiului său.
Când nedumerirea cititorului atinge maximum à propos de personajul Nicanor, găsim lămurirea necesară sub forma unui poem, plasat cu mult calcul, unde se cuvenea: „Şi, pentru că tot veni vorba,/ Cine mai e şi Nicanor ăsta?/ Alter – ego-ul poetului Petean?/ Un erou de ficţiune?/ (Mi se pare c-am citit despre el cel puţin într-o scriere/ de-a unui prozator sud-american)/ Un sfânt?/ O combinaţie între un literat, un vagabond/ Şi o pagină de ziar?/ Un nume de câine?/ Cin’ să fie? Cin’ să fie?/ O să fie – o bucurie!“.
Cartea lui Mircea Petean se încheie cu un amplu grupaj de ziceri ale lui Nicanor într-un amestec de lucruri grave, ludice şi întristătoare. Întocmai cum pe aripile condorului împăiat s-a depus atâta praf că nu mai poate zbura, porumbelului cu piciorul rupt dintr-o gară clujană îi corespunde, în lumea exotică, neputinţa condorului. În secolul nostru pare că totul se resoarbe în „vidul originar“. Să fie acesta începutul unei apocalipse după Mircea Petean? Sau numai un sentiment trecător? Sperăm că răspunsul nu va veni prea târziu pentru cititorul său care-l aşteaptă din „marginea marginii“ spre centrul imuabil al literaturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper