Închisorile mele

Un articol de GEORGE NEAGOE

Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, ediţia a 3-a, revizuită, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2014, 264 p.

Memorialistica despre penitenciarele comuniste tinde să se îndrepte tot mai sigur spre literatură, decât către recuperarea documentară. Cauzele acestei deplasări ţin, pe de o parte, de faptul că atât ficţiunea, cât şi istoria au în centru noţiunea de „personaj“. Pe de altă parte ar fi distanţa dintre experienţa cititorului şi poveştile deţinuţilor, desprinse parcă din alt tărâm. Închipuirea naşte cu mari dificultăţi monstruozităţi similare. Iar depărtarea aduce după sine efectul de înstrăinare. Acceptând aceste coordonate, vom putea insista asupra necesităţii realizării unei panorame a scrierilor referitoare la puşcăriile comuniste din România, fiind atenţi şi la amănuntul că Decretul 411 din 1964, privind eliberarea deţinuţilor politici, nu a eliminat din practica juridică vina respectivă. Sunt de ajuns, pentru lămurire, relatările lui Paul Negrişanu, reţinut la 21 decembrie 1969 pentru că discutase, în 1968, cu membrii unei organizaţii care plănuia răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu (Experienţe carcerale în România comunistă, V, coord. Cosmin Budeancă, Polirom, 2011). Reiese astfel că ideea de factor politic a avut o extensiune la nivelul întregii societăţi.
Când protagonistul agresiunilor este însă un fost lider, a cărui aură s-a construit şi consolidat în perioada postdecembristă, înţelesul politic se specializează, vizând şi răspândirea tacită a ipotezei că represiunea comunistă s-a concentrat asupra lichidării partidelor democratice. Totodată, este de luat în calcul şi reevaluarea speciei romanului politic, ilustrată de Al. Ivasiuc, Constantin Ţoiu sau Augustin Buzura, deoarece, pe cât le-a stat în putinţă, aceşti prozatori s-au bazat pe istorisiri trăite direct, ascultate sau colportate. Ca o paranteză, succesul de piaţă şi de critică repurtat de Jurnalul fericirii
(N. Steinhardt) sau de Închisoarea noastră cea de toate zilele (Ion Ioanid) se datorează informării unui grup de cititori avizi şi avizaţi despre existenţa acelor manuscrise. Paralela cu romanul politic nu este accidentală, de vreme ce există unele date cum că, în Apa, Al. Ivasiuc ar fi conturat portretul lui Corneliu Coposu, în figura lui Caius, secretarul particular al dr. Tiberiu Şuluţiu, identificat cu Iuliu Maniu. Aceste echivalări au fost susţinute, în note informative de lectură, de către sursele „Coman“ şi „Ruxandra“ (dosarul I 2635, vol. 3, f. 7, respectiv f. 32). Tot în nota redactată de „Ruxandra“ se găseşte ideea că Ivasiuc le-ar fi spus unor apropiaţi că era vărul lui Corneliu Coposu şi că obişnuiau să ia cina împreună.
Testamentul lui Iuliu Maniu
Când Al. Ivasiuc era urmărit de Securitate, începând cu 1974, pentru romanul Apa, tipărit în decembrie 1973, Corneliu Coposu conducea, în clandestinitate, Partidul Naţional Ţărănesc, potrivit testamentului primit de la Iuliu Maniu, într-o celulă de la Malmaison, în Bucureştiul anului 1947: „Ştiu că voi muri în închisoare. Voi, care veţi supravieţui, aveţi gri-jă să nu lăsaţi să moară partidul şi asiguraţi-i continuitatea, dacă vor fi vremuri care să vă permită acest lucru“ (p. 155).
Aproape jumătate din convorbirile lui Corneliu Coposu invocă personalitatea tribunului transilvănean, ironizat, după 23 August 1944, drept „Sfinxul de la Bădăcin“ în presa procomunistă. Dincolo de construirea unei biografii romanţate, având ca puncte de reper Primul şi al Doilea Război Mondial şi epoca interbelică, arbitrată de monarhie, Corneliu Coposu face unele consideraţii foarte utile pentru clarificarea câtorva situaţii pe care istoriografia stalinistă şi naţionalist-comunistă le-au confiscat. De pildă, trebuie semnalat că nu doar P.C.d.R. s-a aflat în „ilegalitate“, ci toate formaţiunile, după decretul de dizolvare a partidelor emis de Carol al II-lea pe 31 martie 1938. O întâmplare de album, pentru a înţelege serviciile secrete regaliste în contraponderea Securităţii comuniste, este aşa-zisul filaj complice executat de o brigadă de detectivi, mereu aceiaşi, asupra lui Iuliu Maniu, care, înainte de abdicarea lui Carol al II-lea, avusese o întrevedere cu Ion Antonescu: „Oamenii erau foarte prost plătiţi şi nu-şi puteau permite o masă la restaurant. Indemnizaţiile lor erau minuscule şi de obicei noi ne ocupam de cazarea şi de hrana lor, deşi erau agenţii Siguranţei. Probabil că erau mai devotaţi lui Maniu decât Siguranţei“ (p. 100).
Din dialoguri se desprind doi vectori de forţă ai ideologului Iuliu Maniu: 1) încrederea, după 1918, într-o confederaţie central-europeană (Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria); 2) obligaţia de a face opoziţie contra instalării comunismului în România, în pofida caracterului ireversibil al procesului: „La întrevederea cu Clark Kerr <ministrul plenipotenţiar al Marii Britanii la Moscova>, la care am asistat, la întrebarea lui Maniu, acesta a negat orice angajament în dauna României. A răspuns ambiguu, insistând asupra faptului că vor fi alegeri libere, democratice, garantate de cele trei mari puteri. Maniu i-a replicat că nu este nevoie de garanţii aşa de mari, mai ales că ştie că americanii nu vor mobiliza Flota a VI-a, şi nici englezii nu vor aduce regimentele de scoţieni pentru a garanta libertatea alegerilor din România“ (p. 64). Pur şi simplu putem vorbi despre primatul interesului naţional în politica de atunci.
Din epoca 1944-1947 reţinem portretele celor racolaţi în guvernul Petru Groza (după 6 martie 1945). Preşedintele Consiliului de Miniştri, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej sau Romulus Zăroni, ultimul fiind membru în Frontul Plugarilor, beneficiază de câte o fişă de caracterizare drastică, însă neulcerată. Dincolo de oportunismul vizibil în plan public, Corneliu Coposu insistă asupra coordonatelor intime. Teatralitatea, neseriozitatea, zeflemeaua şi timiditatea sunt trăsăturile cele mai des invocate. Practic, aceste defecte intolerabile pentru policienii de carieră, nicidecum pentru carierişti, ascund incompetenţa şi dispoziţia duplicitară. La ceremonia de învestitură din 6 martie 1945 unii dintre demnitari au refuzat să rostească formulele creştine în faţa Majestăţii Sale, preferând să pronunţe cuvintele dintr-un act întocmit ad hoc de Lucreţiu Pătrăşcanu: „Zăroni, când i-a venit rândul, a depus jurământul liber-cugetătorilor şi apoi, îndreptându-se către rege, care aştepta să-l felicite, şi-a făcut o cruce largă, exclamând: «Doamne, ajută dreptăţii» – lucru care a produs rumoare între cei prezenţi“ (pp. 78-79).
Deţinut politic
Anul 1947 nu i-a adus lui Corneliu Coposu prima încarcerare politică. Fusese condamnat în 1937 la trei luni şi o zi, pentru lezmaiestate, ca parte în Procesul Skoda (pp. 117-120). Depus la penitenciarul din Cluj, proaspătul absolvent al Facultăţii de Drept a întâlnit-o acolo pe Ana Pauker, cu care a purtat numeroase conversaţii, fiind impresionat de autodidacticismul femeii şi de buna pregătire marxistă (p. 122). E inutil acum să stabilim paralele între condiţiile din închisoarea carlistă şi celulele comuniste. Faptul că, în 1937, cei întemniţaţi beneficiau de mâncare îndestulătoare nu necesită alte explicaţii. Mai complicat a fost, pentru secretarul general-adjunct al P.N.Ţ., să aştepte sentinţa justiţiei staliniste după 1947, deoarece a fost condamnat abia în 1955, după ce fusese disjuns din alte procese (vezi fişa matricolă penală pe site-ul www.iiccr.ro).
Rememorând regimul de detenţie şi reacţii psihice proprii sau ale altor persoane, Corneliu Coposu nu foloseşte măsura binelui sau a răului absolut. Stând în celulă la Craiova cu uşa zidită, stingher şi amuţit de nevoie, politicianul primise o recompensă neaşteptată după bătăi şi munci în colonii. Îşi găsise un confort interior, aproape spiritualizat, o lejeritate reflexivă, o voinţă de efort de neconceput în condiţii de presiune, o bucurie de a comunica cu puţine oprelişti şi o variantă de exercitare a libertăţii într-un spaţiu închis, dar nesupravegheat. Penitenţa se transformase în beatitudine, întrucât izolarea îl menaja, oferindu-i un fel de internare într-un sanatoriu de recuperare. Mai mult, condamnatul găsise o soluţie de a scăpa din constrângerile inumane: „Trebuie să spun însă că am regretat această scoatere din colivie, pentru că în timpul celor opt luni de zile cât am fost izolat eram ferit de percheziţii şi puteam «opera» toată ziua în voie, puteam sta în pat, nu eram plictisit de nimeni. Aşa am reuşit, aidoma contelui de Monte Cristo, după ce am desprins un colţar de fier dintr-o fereastră pe care l-am ascuţit cu ajutorul cărămizilor, să pătrund un zid gros timp de vreo lună şi jumătate, făcând o gaură care corespundea în celula profesorului Hudiţă. Era un lucru extraordinar: unul la un capăt al găurii, celălalt la al doilea“ (p. 168). A nu fi controlat însemna a fi eliberat din teroare. A sparge zidul fortăreţei echivala cu o evadare.
Excesul de comunicare de la Craiova a fost plătit cu tăcerea forţată de la Râmnicu Sărat, unde, singur din nou, a stat în poziţie de drepţi. O ciudată şi nedreaptă lege a compensaţiei s-a manifestat ca atare, pentru că tot aproximativ opt luni a trebuit Corneliu Coposu să respecte rigorile din ultima puşcărie unde a fost mutat. Deţinutul s-a trezit, fără să vrea, în ipostaza misticilor occidentali, nevoiţi să dialogheze imaginar cu divinitatea. Numai că, în loc să funcţioneze dedublarea, spiritul a adormit, dovadă că epuizarea mentală reprezintă o formă a morţii: „Nu aveai dreptul să te aşezi în pat, nu aveai cu cine să vorbeşti, în ultimii opt ani nu am rostit nici măcar un singur cuvânt, şi la ieşirea din închisoare uitasem să vorbesc. Mi-a trebuit o perioadă de readaptare de câteva luni până mi-am redobândit graiul. Efectiv, nu am spus nici un cuvânt în tot timpul ăsta!“ (p. 162).
Din conversaţiile cu Vartan Arachelian se desprinde, fără dubii, un model Corneliu Coposu, definit, desigur, prin devotament şi modestie. Însă, din punctul meu de vedere, cea mai mare calitate a Seniorului naţional-ţărănist este seninătatea. Nicăieri nu se întâlneşte urma vreunei vituperări sau a unei intenţii revanşarde. Nu aş insista asupra credinţei în valoarea iertării (creştineşti). Mai degrabă, atitudinea este influenţată de acceptarea faptului că, sub dictatură, tortura se numără printre coordonatele „normalităţii“.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper