In memoriam Sorin Preda

Un articol de Ion Buzaşi

Sorin Preda, Moromeţii – Ultimul capitol, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

 

„Şi-am tot lăsat pân’a fost viu,/ Şi-mi ţin acum cuvântul“ (Coşbuc). Cu aceste versuri – ce sună ca o mustrare pentru mine – scriu câteva însemnări despre cea mai importantă carte despre viaţa lui Marin Preda, scrisă de nepotul său, scriitorul Sorin Preda, trecut de curând la cele veşnice, pe care l-am cunoscut prin anii ’70, deci în urmă cu aproape jumătate de secol, când a venit la Blaj, cu colegul său, prozatorul Constantin Stan, la ceea ce se chema atunci „o întâlnire cu cititorii“. Sigur că cei mai mulţi au fost frapaţi de numele său şi întrebarea firească a fost dacă e rudă cu autorul Moromeţilor. Ne-a confirmat că este nepot de frate, băiatul lui Alexandru Preda, care trăia la Bacău în vremea aceea.
Dintre scriitorii contemporani, despre Marin Preda – este lucru evident – s-au scris cele mai multe cărţi, de la Convorbiri cu Marin Preda până la cărţile de memorii, apărute îndată după moartea scriitorului; de referinţă rămâne cartea alcătuită de Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare, o carte de memorialistică şi exegeză literară, urmată la câţiva ani de volumul-documentar al Marianei Şipoş, despre „nelămuritele“ circumstanţe ale morţii lui Marin Preda, prezentate captivant ca într-un roman poliţist.
Cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – Ultimul capitol, este o „captivantă suită de dialoguri“ (Dan C. Mihăilescu). Sorin Preda vrea să reconstituie din aceste interviuri şi mărturii portretul spiritual al unui scriitor care a devenit o legendă încă din timpul vieţii sale. Cei convocaţi la dialog de Sorin Preda sunt membri ai familiei: Alexandru (Sae) Preda, mezina familiei, Ilinca – sora scriitorului; colegi de şcoală din Siliştea Gumeşti, iubitele şi soţiile scriitorului, câţiva dintre scriitorii apropiaţi şi redactori la editura „Cartea Românească“, al cărei director a fost Marin Preda în ultima parte a vieţii; Eugen Simion, critic literar, prieten şi apropiat al scriitorului, Radu Cosaşu, Petre Anghel, Radu F. Alexandru, Geta Dimisianu, Magdalena Popescu Bedrosian.
Înşiruirea acestor conlocutori arată şi principalele probleme discutate în carte:
1) Marin Preda şi satul natal. Ca
prietenii scriitorului, şi cititorul este decepţionat de puţina receptivitate a consătenilor faţă de personalitatea unui mare scriitor născut în Siliştea-Gumeşti, satul lor. Decepţionat şi nu prea, pentru că el, care citise Biblia în copilărie, ştia cuvintele Mântuitorului care spunea că nimeni nu este profet în ţara sa. Cu câţi scriitori nu s-a întâmplat acelaşi lucru; într-o vară, în drum spre Ocna Sibiului, am trecut prin Haşag, satul natal al lui Aron Cotruş; sigur că înainte de 1989 era puţin probabil ca vreun locuitor al satului, chiar intelectual, să fi ştiut ceva despre Aron Cotruş, dar după Revoluţie în faţa şcolii i s-a ridicat un bust şi, întrebând despre el pe mai mulţi haşegani, am avut mâhnirea să constat că niciunul nu ştia cine a fost marele lor consătean. Consătenii lui Marin Preda, cei mai mulţi, erau tentaţi să confrunte faptele povestite în cărţile scriitorului cu cele ştiute de ei şi să fie bucuroşi că l-au prins cu „inexactităţi“, pentru că, după ei, literatura nu este artă a cuvântului, ci reproducere reportericească, exactă a realităţii. La rândul său, nici scriitorul nu era prea bucuros să răspundă invitaţiilor oficiale de a veni în Siliştea-Gumeşti la întâlnirea cu cititorii. Când venea acasă, îşi revedea cu drag părinţii, atâta vreme cât au trăit, apoi se reculegea la mormântul lor, trecea pe la Ilinca, sora lui, care-i gătea mâncărurile ce-i plăceau încă din copilărie. Răspunde cu greu unor asemenea stăruitoare invitaţii, scuzându-se că nu este un bun vorbitor şi la una dintre aceste întâlniri se petrece un fapt amuzant, ce arată ce bine a surprins Pillat puterea transformatoare a vremii asupra fizionomiei umane: „Ce lucru straniu vremea! Deodată, pe perete/ Te recunoşti aievea în ştersele portrete/. Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,/ Că chipul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita“. Aşadar, Marin Preda începe expunerea, dar se întrerupe pentru că în sală intră o bătrână şi scena se repetă de câteva ori, până când, nervos, spune: „Ce-i cu bătrânele astea?“, la care una răspunde: „Nu suntem bătrâne, Marine, ci colegele tale din Siliştea-Gumeşti“.
2) Marin Preda şi dragostea. Cei care au citit Cel mai iubit dintre pământeni nu numai că au reţinut finalul, cu un ecou din celebra Epistolă a Sf. Ap. Pavel către Corinteni – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e“ –, dar au înţeles că pentru Marin Preda dragostea a fost una dintre marile probleme ale vieţii sale. A fost căsătorit de trei ori: cu Aurora Cornu, cu Eta Wexler şi cu Elena Preda; a avut amoruri pasagere cu o fată din sat şi, la Bucureşti, cu o basarabeancă, funcţionară la un minister care l-a găzduit la vremea debutului său literar, în preajma apariţiei volumului de povestiri Întâlnirea din pământuri (1948). Nina Cassian, care în volumul Memoria ca zestre îşi înşiră toţi amanţii pe care i-a avut (cam mulţi, e drept!), îl numără printre aceştia şi pe Marin Preda. Dar marea dragoste a vieţii sale a fost Aurora Cornu, ea însăşi scriitoare şi femeie de o rară frumuseţe şi distincţie spirituală. Mărturie a dragostei sale este volumul Scrisori către Aurora, publicat după 1990 de Eugen Simion, un roman de dragoste în formă epistolară, comparabil cu volumul de corespondenţă erotică eminesciană Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit. Mărturiile celor care l-au cunoscut sunt contradictorii: unii spun că Marin Preda era aproape dur în relaţiile cu femeia iubită, având o atitudine posesiv-ţărănească; alţii, că era de o mare delicateţe sufletească, afectuos şi atent, elegant şi îndatoritor în toate împrejurările. Aleg o mărturie, cea a dramaturgului Radu F. Alexandru: „Unii din confraţi îl urau într-atât, încât îi puneau la îndoială şi calitatea comportamentului erotic. Că lucrurile nu stau aşa, mi-a confirmat (dacă mai era cazul) o fostă iubită de-a lui, care mi-a mărturisit la o cafea legătura cu el, şi eu atunci, fără să mai stau pe gânduri, am întrebat-o cum era Marin Preda ca iubit, şi ea a căzut pe gânduri, de parcă ar fi durut-o amintirile cu el, după care a zis: «Nu am întâlnit în viaţa mea un om mai sensibil, mai atent, mai tandru şi mai drăgăstos ca el!»… Domnul Preda nu era genul de om care trântea muierea pe marginea drumului, printre coceni de porumb, acolo unde îl apuca amocul. Dimpotrivă, era un rafinat, un îndrăgostit plin de imaginaţie… Cea mai mare prostie e să-l simplifici, să-l reduci pe Marin Preda la o sigură trăsătură, la o etichetă de ţăran grosolan şi fără maniere“ (p. 170). Aurora Cornu: „Lângă el te simţeai cea mai importantă femeie din lume. Pentru Marin, nevasta era o regină“.
3) Enigmatica moarte a lui Marin Preda. Cel mai discutat şi cel mai controversat moment din biografia lui Ma-
rin Preda este moartea sa. La puţină vreme după deces au apărut o serie de versiuni şi – inevitabile în asemenea situaţii – scenarii. Versiunea cea mai cunoscută: scriitorul ar fi lucrat la biroul lui de la Cartea Românească până seara târziu, în fatidica zi de 8 mai, apoi a plecat la Mogoşoaia. A coborât din camera sa la restaurant să-şi cumpere apă minerală. Aici a întâlnit un grup de scriitori care chefuiau şi, chemat la masa lor, a cerut un pahar cu apă. Din greşeală (sau intenţionat?) i s-a turnat vodcă şi scriitorul, care nu „ţinea“ la băutură, s-a ameţit de-a binelea şi s-a întors în camera sa, unde dimineaţa a fost găsit mort – din cauza asfixiei mecanice – cum se spunea în comunicatul oficial.
Această opinie nu este împărtăşită de mulţi dintre cei care îi erau apropiaţi: „Moartea lui Marin Preda e de-a dreptul suspectă. Sunt prea multe coincidenţe – spune scriitorul Petre Anghel… Admiţând că venise beat la Mogoşoaia şi a dormit aproape o oră, de ce totuşi a coborât? Dacă era foarte beat, cum se spune, nu şi-ar fi revenit atât de uşor şi de repede. Apoi, nu sunt lămurit ce era cu pata de vomă pe care am găsit-o pe cearşaf“ (p. 182). După moartea lui, anumite replici sau enunţuri au căpătat semnificaţii premonitorii: „Copile, sunt terminat“, i-ar fi spus lui Radu F. Alexandru. Vorbea nu ca un om care a ieşit de la doctor, având un „verdict implacabil. Vorbea chiar ca un om terminat cu totul“ (p. 166). Iar Sânziana Pop scrie încă mai tranşant: „A fost suficient să-i văd doar pe paznicii care fuseseră de serviciu în noaptea dramei, ca să înţeleg că diagnosticul oficial al decesului – asfixie mecanică – era o poveste de adormit copiii. La înmormântare domnul Preda avea o echimoză puternică pe tâmpla stângă…“ (p. 132). În dialogul cu Sorin Preda, când acesta spune: „Cum-necum, ne întoarcem mereu la moartea lui, o moarte pe care eu continui să o cred suspectă“, Geta Dimisianu (redactor al Moromeţilor II) răspunde: „Nu e nimic deosebit în moartea lui. În locul unui scenariu abil pus la cale de cineva, ar trebui să privim adevărul în faţă. Marin Preda s-a stins din pricina singurătăţii în care se afla. Dacă era cineva lângă el, ar fi fost salvat“ (p. 157).
Fiecare capitol este urmat de douã-trei pagini anexe, intitulate după atât de cunoscutul topos din Moromeţii I – Poiana lui Iocan, în care, mai ales după volumul Timpul n-a mai avut răbdare, se aduc nuanţări sau completări (sau şi corectări) la cele spuse în aceste dialoguri.
Dan Stanca scrie, în România literară, un emoţionant necrolog în memoria lui Sorin Preda, afirmând că prietenul şi colegul său de generaţie a fost într-un fel complexat de această ilustră înrudire şi în opera sa literară a căutat să se îndepărteze de modelul Marin Preda.
Dar admiraţia şi preţuirea romancierului sunt probate în această carte, care încearcă să descifreze „misterul“ existenţei şi al morţii unui mare scriitor, redescoperind prin aceste convorbiri „un Marin Preda total necunoscut chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă, în vremea când încercau, pe cât posibil, să nu-l încurce în preocupaţiunea lui de bază – scrisul adică şi meditaţia la cele ale omului; la slăbiciunile şi căderile lui; la faptele lui când abjecte, când înălţătoare prin credinţă şi speranţă“ (p. 5). Cu alte cuvinte, nu în anecdotica literară, diversă şi contradictorie, e adevărul lui Marin Preda, ci în cărţile sale!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper