Epitete monahale

Un articol de Valeriu Gherghel

1. Deşi nu-mi fac iluzii în legătură cu originalitatea, am căutat zile întregi (fără mare efect, după cum veţi vedea), în prozatori şi poeţi (în tratatele filosofilor nu avea rost, nimic mai previzibil şi mai anost decât stilul unui filosof) asocieri de cuvinte, în care adjectivul să aibă oarece conotaţii teologice şi, mai cu seamă, să fie surprinzător, inedit.
Repet, nu m-am aşteptat la cine ştie ce descoperiri. Tot ceea ce a fost de scris s-a scris, încă de la Homer şi mai dinainte. Şi nu cred că există sintagmă mai ameţitoare decât oinops pontos: „marea de culoarea întunecată a vinului“. Dar asta nu i-a împins câtuşi de puţin pe poeţi şi prozatori să renunţe la scris. Se vede că sunt o stirpe optimistă…
Poeţii au îmbinat substantivul şi epitetul în toate felurile posibile, şi-au stors vlaga şi mintea în versificări îndrăzneţe, când nu au fost ei înşişi purtaţi şi vorbiţi de limbaj şi de rutinele lui, fără a-şi da seama că, de fapt, nu sunt nimic altceva decât nişte surcele purtate de un torent iraţional, orb.
Combinaţiile lexicale, figurile, tropii sunt, din păcate, în număr finit. Şi numai Dumnezeu ştie dacă acest număr finit este par sau impar (sau şi par, şi impar, în acelaşi timp). Oricum ar fi, sintagmele poetice se înşiră în spaţiul strîmt dintre oximoronul lui Nerval („soarele negru al melancoliei“) şi tautologia Doamnei de fier („A crime is a crime is a crime“). În opinia mea, de la o vreme, tautologia a devenit mai interesantă decât oximoronul. O tautologie reuşită este, neîndoielnic, o summa a teologiei (şi poeziei). În chip riguros, divinitatea se defineşte numai tautologic, este cea care este, atât. Şi, altminteri, ce poate fi mai straniu, la miezul nopţii, decât un „întuneric beznă“? Probabil, doar întunericul însuşi, nedefinit, alb.
Există, nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, tautologii remarcabile, rare, mai presus de orice metaforă. Aleg doar un exemplu din O mie şi una de nopţi, un superlativ: „Şi hakimul Ruian rămase uluit de mirare şi în cea mai mirată uluire“. Ce poate fi mai frumos?
Să revin la prochimen. M-am îndreptat, aşadar, spre domeniul vast şi pestriţ al ordinelor religioase. În Răsărit, toţi călugării sunt de-un fel, poartă bărbi răs-firate ca măturile de sorg, stau prin peş-teri (scorburi, vizuine, grote) şi se hrănesc cu lăcuste (în zilele de harţi), cu stafide
şi acadele (în celelalte zile), cu miere sălbatică şi uleiuri vegetale (în zilele de post).
În Occident, este orecum altfel, mai multă varietate în denumiri, mai multă invenţie culinară, mai multă frenezie olfactivă. Acolo, călugăriţele / călugării ţin de ordine şi comunităţi diferite: benedictini, camalduli, carmeliţi desculţi (sic!), dominicani (predicatori), iezuiţi (Papa Francisc, de-o pildă, face parte din ordinul iezuit, este un iezuit la propriu), franciscani (minoriţi, cerşetori), cistercieni, cartusieni, trapişti etc.
Sunt mai mult decât sigur că aţi auzit de călugării augustini (ignor, în schimb, dacă sfântul Augustin a fost el însuşi un călugăr augustin: va trebui să verific cândva, înainte de sfîrşit, sau după sfârşit, dar nu prea cred), de călugăriţele ursuline, de călugării capucini (o varietate de „cerşetori“). Ce fel de pension a urmat Emma Bovary? Sunt curios, dar nici asta n-am timp să verific acum: a învăţat la „religioase“, la maici, asta e sigur, nu cred că Flaubert a făcut vreo precizare în acest sens. James Joyce a frecventat un colegiu iezuit şi n-a mai putut uita niciodată acest episod traumatic. Ne putem face o idee recitind Portret al artistului la tinereţe şi îndeosebi secţiunea predicii despre eternitatea infernului: „încercaţi să vă închipuiţi groaznicul înţeles al acestui lucru…“. Pentru Joyce era suficient să se gândească la Clongowes Wood College şi avea aievea infernul în faţă…
Cum am spus deja, recolta de epitete monahale a fost, mai degrabă, mediocră. Ca ieri şi azi şi întotdeauna, n-am avut noroc. M-am resemnat de mult cu acest destin ingrat. Iată ce am cules, totuşi. Încep cu un fragment dintr-un prozator la care am mai făcut aluzie în notele din carte, l-am citit de curînd şi aşa se explică simpatia mea subită şi, probabil, temporară pentru el. Când voi mai avea oare timp şi dispoziţie să-l recitesc? Aşadar:
„<Tristano> se întinse pe pat în încăperea aceea atât de franciscană, dar care aparţinea totuşi unui palat aristocratic, o cameră modestă, cu o oglindă pătrată şi cu un pat… <El> înţelese că sobrietatea franciscană a acelei camere era unicul mod prin care ea şo grecoaică, Mavri Elia, n. m.ţ se putea opune unei vieţi mohorâte, trăită într-o lume mohorâtă“ (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iaşi: Polirom, 2009, p.27). Ca să fiu pedant, sintagma „sobrietate franciscană“ (cum altfel pot fi franciscanii dacă nu sobri?) nu este o asociere formidabilă, se putea găsi ceva şi mai original, nu spun „nu“. Este vorba însă de o odaie din Atena (loc în care călugării franciscani lipsesc, probabil, cu desăvârşire) şi, pentru acest cuvios motiv, sintagma lui Tabucchi mi-a rămas în memorie.
Pasajul de mai sus mi-a sugerat aproape instantaneu un altul, afin; nu conţine vreun epitet monahal, dar, la fel, sugerează o virtute evanghelică. Să-l citim: „Am aruncat o privire în jurul meu. O odăiţă minusculă, amenajată cu o sobrietate lapidară: o masă, un scaun, un pat…“ (Milan Kundera, Gluma, traducere de Jean Grosu, Bucureşti: Editura Univers, 1992, p.124). Numai odaia unei fecioare poate arăta aşa.
N-am întîlnit deocamdată nicio asociere deşteaptă, care să cuprindă epitetul „benedictin“. Toată lumea spune „răbdare (sau minuţie) benedictină“, dar asta nu înseamnă mare brînză (a se vedea alineatul următor!). Sintagma a devenit deja un clişeu hidos. Poetul Mihai Ursachi o folosea încă la începutul anilor 70, în batjocură, cu privire la beţivii care nu se mai dau duşi dintr-o tavernă…
Apropo de benedictini. Într-o abaţie din Quebec, călugării produc o varietate de brânză („blue cheese“), numită „benedictină“. Este, desigur, o brînză eremitică, spirituală, cu foarte puţine calorii. Dacă gustaţi o bucăţică din numita brânză benedictină, cereţi neapărat şi un păhărel de Benedictină. Este un lichior gălbui, din plante, mai presus de orice superlativ. Nu veţi regreta.
Despre Constantin Noica s-a zis adesea că te întâmpina cu un „surâs iezuit“ (adică viclean, ipocrit, nesincer etc.). Când ne-am întîlnit, mie nu mi s-a părut deloc aşa. Ca adverb, „iezuit“ apare într-un vers de Emil Brumaru: „Ciuperci umplute iezuit cu greieri“ („Ea stăpâneşte“, in Commedia dell’Arte, Editura LiterNet, 2006, p.11). Ca locuţiune adjectivală, îl întâlnim, bineînţeles, la Joyce: „glumele tale lugubre de iezuit“ (James Joyce, Ulysses, traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti: Editura Univers, 1984, vol. 1, p.21).
2. În fine şi fără legătură cu restul, un epitet livresc, mai rar la prozatori (mai frecvent la critici şi eseişti), am identificat în fraza următoare: „Soarele încă strălucea, albastrul cerului era cristalin, de o trufie emersoniană, dar eu mă simţeam ca un ticălos“ (Saul Bellow, Darul lui Humboldt, traducere de Antoaneta Ralian, Bucureşti: Editura ART, 2012, vol. 1, p.194).
Asta-i tot. Poate vreun cititor cucernic a avut (va avea) mai mult noroc decât mine.
3. Iată, de pildă, ce poate descoperi un cititor pios, cu mult timp la dispoziţie: „Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranţă“ (Joyce, 1, p.234). Este drept că la puritani nu prea sunt monahi…
Şi dacă nu se dă bătut şi caută în continuare, este imposibil să nu descopere că poetul Jules Laforgue îl socotea pe un anume Charles Ephrussi, critic şi colecţionar de artă, un „dandy benedictin“ (cf. Edmund de Waal, Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moştenire de familie, traducere de Ioana Aneci, Iaşi: Polirom, 2014).
Unii au pretins că numitul Charles Ephrussi ar fi fost modelul lui Swann al lui Proust..

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper