Duşmănie abjectă şi patriotism de midinete

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Printre veştile de sfârşit şi de început de an despre vânătoarea de mistreţi de la Balc a milionarilor din ţară şi de aiurea, distribuirea de alimente europene săracilor Bucureştiului, a sarmalelor, a mămăligii şi a ţuicii în oraşele cu primari miloşi, a primelor lucruri ce s-au dorit bine făcute de noul preşedinte, a chefurilor tradiţionale, a ninsorii şi a gerului s-a strecurat şi un îndemn. Îndelung meditat în singurătatea serilor lungi de iarnă de intelectualul român oficial care stă prost cu timpul şi cochetează musai cu posteritatea, îndemnul sună ca o somaţie: e cazul ca ţara să fie iubită! Un ocol şi o vărsare mulţumită de bilă prin anii vrăjmaşi ai patriotismului socialist şi somaţia, două decenii şi jumătate amânată din dezamăgire şi dispreţ pentru locul şi semenii unde şi printre care a avut ghinionul să se nască şi să trăiască bine mersi, capătă accente mistice de colonizat: ţara, românii neaoşi şi naţionalităţile ei conlocuitoare de toate credinţele trebuie să fie iubiţi cum i-au iubit germanul Carol I şi englezoaica regina Maria!
Ar fi putut rămâne doar o tentativă oportunistă de intelectual oficial şi de emuli enervaţi că n-au fost încă luaţi în seamă şi ascultaţi de noul locatar de la Cotroceni, o atenţionare că sunt din nou pregătiţi pentru toate acrobaţiile morale, dacă n-ar fi venit după valul strivitor de dragoste pentru România a aşa-numitei diaspora românească. Două-trei milioane de emigranţi economici metamorfozaţi peste noapte, de bună seamă, printr-un miracol ce nu va fi probabil niciodată lămurit, într-o indestructibilă comunitate de îndrăgostiţi pătimaşi ai patriei lăsată vraişte şi duşmănită copios în ultimii zece, dacă nu chiar douăzeci şi cinci de ani. Dragostea e năbădăioasă, se ştie, duşmănia se stinge mai greu, dar în vremuri haotice totul e posibil sau, dacă nu merge de la sine, se poate aranja cu eforturi mai mult sau mai puţin notabile ca totul să fie posibil. Ceea ce pare-se că s-a şi întâmplat.
În cele cinci-şase publicaţii în limba română din Montréal şi din împrejurimi, a căror finanţare rămâne în general un mister, şi în cele douăsprezece biserici unde se adună câteva sute dintre cei 30-40.000 de români, se vehiculează, de asemenea, şi convingerea că rezultatul alegerilor ar fi aceeaşi ispravă a subit exemplarei noastre diaspore risipite în lumea largă, care a făcut o pasiune amoroasă nu numai pentru ţară, ci şi pentru „neamţ“. E distractiv, dar se pare că n-au fost puţini exilaţii mai în vârstă şi cu nostalgii pentru trecutul monarhic al României care l-au votat cu gândul la Carol, nici primul, nici al doilea, dar nemţi şi regi. Mai puţin distractivă, dacă nu de-a dreptul suspectă e nerăbdarea supraveghetorului şi îndrumătorului insomniac al României de dincoace de Ocean, a câtorva comentatori din ţară şi a întregii diaspore prin reprezentanţii ei apăruţi din neant şi împinşi în faţă de forţe nobile şi bine intenţionate, e de presupus. Trecut pe fugă pe la Cotroceni din motive de vacanţă şi de sărbători, „neamţul“ a fost şi este luat insistent la întrebări, muştruluit pentru numirea hazardată a consilierilor, chemat la ordine în privinţa consilierului personal şi contestat vehement pentru decorarea unui pretins simpatizant legionar. Alesul n-a dat, însă, semne că i-a auzit şi nerăbdarea s-a transformat în revoltă. De aici încolo, suntem din nou în zona pură a distracţiei. Fiindcă noul preşedinte lasă impresia că încă n-a realizat pe deplin unde l-a propulsat voinţa majorităţii alegătorilor sau, mai curând, manevrarea spectaculoasă a acestora. Nimeni nu ştie, de altfel, ce lucruri are de gând să le facă bine, fiindcă tace încăpăţânat. Că nu e vorbăreţ din fire, că e stângaci şi greoi, s-a aflat. S-a aflat, de asemenea, că limba română îi dă de furcă. S-ar putea ca tăcerea să fie strategică. Sau că se fereşte să intre în gura de mahala a presei. Sau habar nu are ce ar trebui să facă. Oricare ar fi explicaţia tăcerii, se poate spune fără teama de a greşi că salvarea de către „neamţ“ a ceea ce a mai rămas din România nu se anunţă pentru prea curând.
Patriotismul de midinete al intelectualilor oficiali, al emulilor şi al diasporei s-a petrecut şi pe fondul evocării evenimentelor din decembrie 1989, care au dus la România capitalistă de azi. Ca în fiecare an de atunci, dar parcă mai permisiv ca altădată, prilejul a oferit o tribună ideală groparilor oficiali şi de conjunctură ai comunismului. Discursul nu s-a schimbat, nici nu avea cum, a devenit, dimpotrivă, mai categoric, mai definitiv, mai primitiv. Tragedii, suferinţe, teroare, întuneric, frig, foamete, fărâma de bine despre anii socialismului ce s-ar mai fi putut spune fără ca nici un anticomunist visceral să facă un atac cerebral ideologic au fost iarăşi expediate într-un viitor improbabil. Duşmănia abjectă a ţinut din nou loc de adevăr istoric. Aceeaşi duşmănie abjectă a azvârlit în pubela internetului un text al unui tânăr ce-şi judecă nu numai părinţii de laşitatea de a fi trăit în vremurile trecute şi de a fi privit „revoluţia“ la televizor, ci pe toţi vârstnicii care au lăsat moştenire generaţiei lui o ţară din care continuă să se fure ca în codru, n-au apucat încă să moară în vremurile capitaliste minunate şi se înfruptă din pensii nemeritate. Diatriba nu e nouă, de-a lungul anilor vârstnicii au fost trataţi drept expiraţi, drept povară pentru săraca societate românească, drept inadaptaţi, nostalgici, cerşetori, masă de manevră a „stângii“. E puţin probabil că vârstnicii îşi duşmănesc copiii şi nepoţii pentru laşitatea de a accepta injustiţiile şi amoralitatea societăţii capitaliste, mai de grabă nu-i înţeleg şi-i plâng. E mai mult ca sigur, însă, că săracii îi duşmănesc pe bogaţi şi pe politicienii adunăturilor numite partide şi pe ţuţării lor din presă care vomită public duşmănie. Şi e la fel de sigur că intelectualii oficiali duşmănesc şi se duşmănesc între ei în publicaţiile lor confidenţiale.
Sincer sau frivol iubită, patria România stă de douăzeci şi cinci de ani pe un vulcan de duşmănie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper