Doinaş şi „manifestul“ său poetic de la 18 ani

Un articol de VICTOR DURNEA

Încă o dată a trebuit să-i dau dreptate lui Wilhelm Wundt, cel ce susţinea principiul „heterogoniei scopurilor“. Am fost pus de curând în faţa unei „probleme“ literare, anume dacă scriitorul şi traducătorul Tudor Bogdan, alias Jonathan Schneider (1899-1982), despre care se ştie doar că este autorul plachetei Cetăţile cuvântului (1969) şi al volumului de cugetări Starea de crepuscul (1981), precum şi al mai multor traduceri şi încercări dramatice, este unul şi acelaşi cu Tudor Bogdan, poet, membru al Cercului literar de la Sibiu, „decarul de cupă“ din „catalogul“ alcătuit de I. Negoiţescu. Fireşte, am pornit prin a căuta în cele cinci-şase lucrări consacrate în ultimii douăzeci de ani respectivei grupări literare şi, negăsind nici cea mai mică indicaţie, am trecut la monografiile închinate „corifeilor“, pentru început, fireşte, impunându-mi-se Ştefan Aug. Doinaş. Or, şi aici am constatat că „decarul de cupă“ n-a reţinut atenţia nimănui, n-a suscitat curiozitatea nimănui. Aceasta, deşi el iscălea şase poezii în „Naţiunea română“ (noiembrie 1944 – martie 1945) şi era, după Doinaş şi Radu Stanca, acela care citea cel mai des la cenaclul Cercului literar (vezi „dările de seamă“ din aceeaşi gazetă sibiană). În aceste condiţii, desigur, investigaţia va trebui dusă mai departe, în sectorul memorialisticii şi al corespondenţei purtate între membrii Cercului literar. Dacă demersul întreprins până acum nu m-a condus la rezolvarea „problemei“ iniţiale, el s-a dovedit util în altă direcţie: mi-a relevat perpetuarea unei lacune în cunoaşterea începuturilor literar-publicistice ale lui Ştefan Aug. Doinaş.
Încă în 1995, în introducerea cărţii consacrate Cercului literar, Ilie Guţan a arătat că pentru a circumscrie obiectiv gruparea în cauză, în manifestările ei reale, este mai mult decât necesară explorarea atentă a începuturilor literar-publicistice ale celor patru „aşi“ ai ei, explorare pe care a şi întreprins-o parţial acolo şi pe care ulterior a continuat-o, rezultatele fiind integrate în ceea ce urma să fie ediţia a II-a a lucrării, ediţie care, din păcate, a apărut după decesul său, în 2005. Am spus parţial, întrucât cercetătorul a pus în lumină îndeosebi activitatea „precerchistă“ a lui Ion Negoiţescu şi a lui Radu Stanca, mai puţin a „mezinului“ Ştefan Aug. Doinaş. Cu aducerea la lumină a „începuturilor literare“ ale acestuia s-a însărcinat profesorul universitar şi cercetătorul Mircea Popa, în studiul său publicat în revista Familia (martie 2005) şi în ediţia Ştefan Augustin Doinaş, Poezii din tinereţe. Din păcate, obiectivul n-a fost atins, în condiţiile în care, pe de o parte, tânărul poet desfăşurase o activitate literară de o intensitate greu de imaginat şi, pe de altă parte, colecţiile periodicelor din anii 1939-1943, chiar şi ale celor mai importante, prezintă numeroase lipsuri inclusiv în marile biblioteci din Bucureşti, Cluj sau Iaşi. Începutul însă a fost făcut şi câteva studii monografice de după 2005, majoritatea teze de doctorat, între care cele semnate de Lucia Călinoiu, Diana Ioana Ureche, Mihaela Doboş şi îndeosebi de George Neagoe, au adus completări importante întru recuperarea primelor creaţii lirice ale tânărului Doinaş.
Sunt însă de făcut două observaţii. Chiar în recentele lucrări, uneori autorii lor preiau informaţii fără să le verifice atent. În acest sens, un exemplu îl oferă colaborarea lui Doinaş la Universul literar. Aceasta nu e circumscrisă în întregime în niciuna din monografiile menţionate, ceea ce surprinde în condiţiile în care din 2009 există o bibliografie a gazetei respective, datorată unui colectiv de la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi. (Conform acesteia din urmă, revista bucureşteană îi publică liceanului arădean mai întâi, la 4 mai 1940, poezia Dorinţă, punându-i dedesubt, din greşeală, numele Gh. A. Doinaş. Ulterior, până în 1943, i-au apărut alte optsprezece. Şi nicio traducere din Verhaeren ori din altcineva!)
Mai sus, am distins între tinerii autori de lucrări consacrate lui Doinaş pe George Neagoe. Într-adevăr, el a detectat corect inexplicabilul accident întâmplat lui Mircea Popa, transcrierea titlului hebdomadarului Curentul literar sub forma, greşită, de Curierul literar. Ca atare, a putut să precizeze toate poeziile tânărului licean arădean găzduite în hebdomadarul respectiv. Inexplicabil însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu traducerile lui din Mallarmé (Briză marină), din Baudelaire (Bufniţele) şi din Verhaeren. Mai inexplicabil încă, nu s-a oprit asupra celor două articole semnate de Ştefan Aug. Doinaş, din care Mircea Popa citase câte un fragment. Lucrul este cu atât mai regretabil, cu cât îndeosebi cel dintâi, intitulat Reveniri şi anticipări, are, cred eu, o importanţă deosebită. De acord cu mine va fi, sunt sigur, oricine îl va citi cu oarecare atenţie şi în contextul său.
Datat („Arad, 26 noiembrie 1940“), Reveniri şi anticipări este publicat în Curentul magazin literar, nr. 94, din 18 ianuarie 1941, p. 11. Este scris aşadar după evenimentele din septembrie 1940 (detronarea Regelui Carol II şi instalarea dictaturii legionaro-antonesciene) şi vede lumina zilei chiar în ajunul „rebeliunii“ legionarilor şi a scoaterii lor de la guvernare.
Autorul textului, reamintesc, este elev în ultima clasă liceală, are optsprezece ani şi câteva luni. Ceea ce se vede de la primul rând până la ultimul este însă o inteligenţă deosebită şi o cultură cu mult peste cea a vârstei biologice.
În sine, ideile nu sunt, desigur, noi. Că un nou curent literar-artistic procedează îndeobşte prin negarea celui precedent se ştia de mult. (Goethe, de pildă, formulase acest lucru în convorbirile sale cu Eckermann.) Şi bine cunoscut era Nu-ul lui Eugen Ionescu şi al generaţiei sale, întâmplat cu ceva mai puţin de un deceniu în urmă. Nu e complet nouă nici ideea că, negând mişcarea imediat precedentă, se „revine“ la ceea ce ea, la rândul ei, a negat. Chiar la sfârşitul anilor ’20 se vorbeşte de „neoclasicism“. (Vezi, de pildă, ancheta asupra neoclasicismului, iniţiată de Octav Şuluţiu, în ziarul Ultima oră în mai-iunie 1930.) Iarăşi, definirea prin opoziţie a marilor curente – clasicism, romantism, modernism – făcuse în comparatismul occidental (prin Paul Hazard, Philippe van Tieghem, Albert Beguin ş.a) paşi importanţi. (În treacăt, semnalez că în intervalul august-noiembrie 1940, Curentul literar publică un serial asupra modernismului – Mallarmé, Valéry, Narcisismul, Alchimia verbului, Simbolistica imaginilor, Doctrina corespondenţelor, În plină aventură omenească: Baudelaire-Rimbaud, Suprarealismul, Dincolo de modernism –, al lui Valentin Al. Georgescu, poet cu volume tipărite la Paris şi jurist, peste ani şi ani, membru al Academiei Române. În 1942, serialul respectiv e tipărit în limba franceză – Réflexions sur la poésie moderne.) Astfel, se poate spune că, definind cele trei mari curente europene, tânărul Doinaş preia rezultatele la care se ajunsese în acel moment. O face recurgând uneori la termeni nu tocmai fericiţi, alteori însă la comparaţii şi metafore revelatoare. Important este totuşi altceva, şi anume respingerea modernismului (a suprarealismului) şi opţiunea pentru clasicism, dar pentru unul diferit de cel „clasic“, din secolul al XVII-lea, un clasicism fără valenţa lui „internaţională“, un clasicism care să preia de la romantism valenţa etnică.
Într-atât, Reveniri şi anticipări mi se pare a fi şi un „manifest“ pe care tânărul Doinaş îl dă la lumină în numele generaţiei tinere, pe care el o vede îndrituită prin calităţile ei să producă schimbarea, calităţi ce s-ar fi evidenţiat în „biruinţa“ ei. Evident, se făcea aluzie la evenimentele din septembrie 1940.
O anume circumstanţialitate stă deci la baza acestui text, dar determinarea ei trebuie făcută cu grijă. Va trebui să se compare atent acest articol cu cele pe care le publică alţi viitori cerchişti (Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Ovidiu Drimba) cam în aceeaşi vreme (toamna anului 1940 – primăvara anului 1941) şi va trebui să se deceleze ceea ce, din toate, se păstrează şi ceea se abandonează în „manifestul“ din mai 1943 şi în publicistica semnată de cerchişti în 1944-1945. Aceste probleme şi le vor pune negreşit toţi celor interesaţi de subiect. Până când textul acesta va fi inclus într-o ediţie a publicisticii din tinereţe a lui Ştefan Aug. Doinaş, este nevoie de reproducerea lui in extenso aici.

 

Reveniri şi anticipări

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

Acum când încep să se vadă lămurit rezultatele unor schimbări complexe, pe care omenirea le-a suferit lent, aproape fără zguduiri, orice privire retrogradată care ar căuta caracteristicele trecutului realizează, prin chiar acest fapt, o operaţie similară în ceea ce priveşte viitorul. Revers al medaliei, negativ al fotografiei, timpul care va să vie îşi trasează notele din negarea trecutului. Orice fracţiune din viaţa unei lumi sau a unui individ are ca elemente două stări de fapt, apuse mai mult sau mai puţin, care se reflectează reciproc. Acest „dublet“ – pe care un actual critic l-a identificat în opera de artă – e necesar (în revistă: „necesară“ – V.D.) atât artei, cât şi oricărei existenţe care prezintă variaţie. În aceste câteva rânduri voi încerca să aflu coordonatele unei viitoare literaturi, noi, opunându-i constatările trecutelor curente literare şi intuindu-o prin chiar acest proces de negare.
A priori, se poate formula părerea că noua literatură va fi expresia realităţii psihice a unei colectivităţi umane. Pornind de la clasicism, voi insista asupra raportului dintre acesta şi societatea omenească. Maniera de exprimare diferind simţitor de la un scriitor la altul va fi neglijată. Simplu vestmânt – fără a-i reduce prin acest atribut importanţa sa unilaterală –, forma va fi rezultatul unor foarte superficiale deranjări ale colectivităţii omeneşti, mişcări de amănunt, care pot înrola suprafeţele, însă nu pot turbura adâncimile. Omiţând deci, într-o măsură necondamnabilă, rolul de mărturie pe care-l are stilul, voi acosta în golfuri mai adânci.
Constrângând complexul clasic la un individ tipic, generic, schematizat, d. Vladimir Streinu fură acestui curent literar puţinul trunchi de iceberg care zgândărea mai jos de suprafaţe marea societăţii – stratificată sau nu conform unor prejudecăţi caracteristice fiecărui veac – va oglindi în literatură aceleaşi valori care au zbuciumat-o de-a lungul vremii. Clasicismul corespunde unei mişcări de suprafaţă, superficiale, orizontale, care a schimbat pături în ordine liniară, exterioară. Redus la expresia fidelă a sufletului unei clase sociale de altitudine – nobilimea –, clasicismul nu reuşeşte decât un deranjament de straturi, o lunecare de planuri, o schimbare de coordonate geografice: latitudinea şi longitudinea. Curent marin, el încălzeşte apele sau răceşte coastele, neafundându-se şi neînălţându-se, mălurindu-şi potenţa de răsturnare între limitele acestei clase sociale. Aristocratic prin excelenţă şi exclusiv, el poate numai anticipa sau urma manifestările acelei societăţi înalte, fără a stabili punţi de legătură sau conjuncturi de planuri între aceasta şi straturile inferioare.
Deci el are un caracter colectiv – fiind expresia acelei colectivităţi luxoase şi formaliste –, însă complexitatea sa poate fi aprobată numai recunoscându-i varietatea formală a indivizilor şi nicidecum diferenţa de fond, de structură a elementelor. E deci un complex de cantităţi, şi nu de calităţi. În această complexitate de conţinut eu văd apropierea de normalitatea literaturii adevărate, care trebuie aservită conştiinţei colective – ce e drept: nu a unei singure clase sociale, ci – a neamului. În afară de această pozitivitate a clasicismului, voi mai identifica una: e putinţa lui de frângere a graniţelor naţionale, pentru a-şi continua liniara sa revoluţie. Fără a regăsi în expresia unei singure naţiuni, clasicismul turbură mai multe ţări, dând factor comun unor comunităţi care, poate, nu aveau comun între ele nimic. Ce legătură pot avea ca naţiuni – reclusiv (sic!) – grecii şi romanii decât numai heliotropismele cu care urmăreau amândouă arta şi cultura în general. Dacă prima proprietate a clasicismului îl apropie de timpul nostru, a doua – deraierea în internaţionalism – îl depărtează. Timpul pe care îl aşteptăm va înnoda focare, fiecare cu jarurile lui, neîmprumutându-le.
Faţă de colectivul clasic, romantismul siluetează individul. Socială, însă redusă la serviciul unei singure clase sociale, mişcarea clasicistă găseşte în romantism piedeca singulară a caracterului unic. Fără îndoială, individul romantic e mai vivace decât „clubul“ clasic, pentru că lui nu i s-au şlefuit, nu i s-au tocit cele mai laterale atitudini şi fapte, prin raportarea la alţi semeni. Luaţi global, indivizii clasicismului vor fi omişi în manifestările lor necomune, pentru a rezulta un tot unitar. În această privinţă, romantismul trăieşte liber şi deci mai plurilateral, mai complex, necastrându-i-se nicio valenţă de orginalitate. Dacă, vorbind cantitativ, romantismul înseamnă o îngustare, o constrângere, din punct de vedere calitativ, el marchează o augmentare (în revistă: „argumentare“ – V.D.): reducându-şi sfera, îşi măreşte conţinutul. Faţă de manifestarea tipizată a globalului „tot“, clasic, individul romantic reprezintă o izbucnire sinceră, complexă şi neorganizată rigid. Cât priveşte raportul cronologic dintre literatură şi fenomenele sociale, situaţia e identică: atât clasicismul, cât şi romantismul precede sau succede respectiv societatea şi individul în aspectele existenţei lor din acele timpuri. A fost, adecă, o literatură clasică din care societatea a luat îndemnuri şi căreia i s-a conformat, precum şi alta care a rezultat dintr-o anumită stare de fapte a veacului. Tot aşa, literatura romantică a putut crea tipul unui anumit secol, omul acomodându-se arhetipului din carte, – sau şi-a luat eroul din societatea contemporană, fiindu-i ecou.
Romantismul e deci o deplasare de puncte, o deplasare curbilinie; spun „curbilinie“ voind să marchez superioritatea de tumult pe care o are asupra rectiliniarei deplasări a „clubului“ clasic. Romantismul fierbe circular, spiralat; clasicismul lunecă geometriceşte de la A la B.
Integrând aceste nomenclaturi curente, care diferă prin caracteristice de detaliu, mă opresc la modernism. O mulţime de ramificaţii, care se deosebesc unele de altele în privinţa formulei de exprimare, fac din modernism o sferă complexă ca formă, dar nediferenţiată ca fond. Cantitativ, modernismul rămâne la individ. Calitativ, întrece în volum romantismul, însă îi este inferior ca densitate. Adică are mai multe manifestări sufleteşti, însă fără consistenţă, disparate, slabe; diluate. Multiplicitatea stărilor psihice ale individului modern nu constituie un plus şi pentru faptul că frecvenţa lor e aproape minimă. Acţionând bizar şi colţuros, omul modern e abia schiţat, debil. Paradoxal, el e suferind.
În altă ordine de idei, tot ce e capriciu, nou, se depărtează de realitatea naţională, a poporului, pentru că aceasta se manifestează nu individual, bizar şi inedit, ci colectiv, conform tradiţiei tăcute şi misterioase, care urcă – lujer zvelt – prin secoli. Modernismul fiind oglinda individului rafinat, original, ciudat – mai ales ciudat! –, mişcarea se menţine la suprafaţă, fără turburări interne; deosebirea faţă de romantism se evidenţiază însă dacă remarcăm că moleculele moderne nu fierb circular, ci saltă serpentinal: drumul e mai lung, dar mai slab.
De câtva timp, individul uman nu mai există propriu-zis singular, ci aservit acelei colectivităţi de care îl leagă ape subterane şi fumuri nevăzute, acelei aşa numite naţiuni. Uniţi prin tradiţie, prin obiceiuri, se contopesc într-un tot, a cărui menire dăinuie peste veacuri, depăşind astfel săracul şi efemerul destin uman. Logic, e imposibil ca această mare revoluţie din istoria omului, care-l şterge de pe suprafaţa pământului, lăsând să trăiască numai colectivul solid sudurat al naţiunii, să nu aibă reflex în literatură şi artă. Singur ecoul e rolul pe care-l poate avea această literatură; adică oglinda unei stări de fapte care există actualmente, pe care deci nu o mai poate anticipa, dar căreia îi poate stabili şi stârni viitoare fluxuri şi refluxuri. Noua literatură va fi deci tot expresia unei stări colective a omului, dar nu a unei colectivităţi de suprafaţă, ca clasicismul, nu a lunecării „clubului“ pe plan orizontal, – ci a unei colectivităţi de adâncime – care încreţeşte rodnic toate straturile, toate clasele, unificându-le –, a unei lunecări verticale a neamului, redus la unitara concepţie de clan, de trib, dar depăşind-o prin concretizarea acelei idealităţi în organizata formaţiune a statului. Omul nu va mai fi bizar, capricios, original, – ci credincios originei sale.
Caracteristice rasiale se vor stabili, examinându-se manifestările sufleteşti ale indivizilor care aparţin aceluiaşi neam. Iar pentru biruinţa viitoare nu se vor ridica singulare glasuri cu etichete inedite, ci corale melodii, eflorescenţe orchestrate ale neamului strâns buchet. Se vor nivela asperităţile de caracter, pentru ca iarba neamului să se îndoaie unitar sub vânturi şi să se înalţe deodată, odată cu echinocţiul.
Literatura va înfăţişa omul care se pierde în neam, care reacţionează – lucid (în revistă: „lucind“ – V.D.) sau instinctiv – numai conform structurii sufleteşti a neamului întreg. Nu va fi deci numai o revenire individuală la starea de copilărie – cum o voia modernismul (pentru că în copilărie înfloresc toate capriciile şi actele nelogice, neraţionale, spontane) –, ci o revenire colectivă la leagănele neamului, la abecedarul vieţii de neam. Se vor buchisi nu literele luminoase ale existenţei individuale primare (bună, după mereu actualul Rousseau) –, ci slovele uriaşe ale vieţii de trib, de tot uitar. Drumurile toate vor duce într-unul singur, direct – fără a fi rigid ca linia dreaptă a geometricianului; variat – fără a fi refractar cântecului care suie munţii din văile neamului.
Literatura românească a anticipat într-o măsură foarte redusă revoluţia, uriaşa revoluţie care se pregătea de demult şi care-şi cristalizează podoabele sub ochii noştri. Această carenţă nu poate fi explicată decât observând că revoluţia actuală este a tinereţii, a fiilor neamului, cari, prin această răsturnare a vechilor tipare, îşi află maturitatea completă; mai precis: numai prin această răsturnare. Generaţiile formate, neîncrezătoare în biruinţa aceasta, nu o pătrundeau. E sigur faptul că, acum când generaţia luptătoare s-a consolidat pe poziţii, EA va fi aceea care va reprezenta în scris actuala mişcare a neamului; ea şi generaţiile care vin călăuzite de luminile acestei biruinţe. Noua literatură poate fi intuită profetic, ca o negare a modernismului de fond, anarhic, dar utilizând formulele inedite care zac în comoara neexplorată a folclorului.
Trecând din largul creştinism al lui Arghezi, prin ortodoxismul oriental al lui Blaga şi prin autohtonismul – parţial şi exagerat – al lui Rebreanu –, expresia credincioasă a sufletului specific românesc se va concretiza în opera care va conţine ortodoxismul autohton şi conştiinţa destinului de stabilitate eternă pe aceste pământuri-leagăne.
Chestiunea inspiraţiei pentru această nouă literatură se va soluţiona relativ repede. Fără îndoială, Eminescu şi Coşbuc vor fi insulele de aplecare pentru ajungerea la amiezele fertile. Tinereţea sinceră, departe de a îşi continua prelungirea falsă a unui modernism excesiv, (va înţelege) va înţelege (sic!) glasurile care cântă sub ierburi şi luceferii care înfloresc în sânge. Tinereţea nu va respinge niciodată pe Eminescu şi Coşbuc, pentru că revoluţionarul înţelege şi admiră pe înaintaşul său, ştiind că numai urcând treptele pe care le-a stabilit acela va fi în stare a urca deasupra trecutului.
Întoarcerea la slovele uriaşe ale vremii apuse e întoarcerea tinereţii la copilăria clară, pentru a înţelege cu mai multă încredere iubirea, e întoarcerea neamului de pe culmi la matca sa pentru a se pregăti pentru veacurile care vor veni…
Arad, 26  XI  1940
Publicat în Curentul literar, anul II, nr. 94, 18 ianuarie 1941, p. 11.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper