Despre semnificaţia (ascunsă) a unor expoziţii

Când am ajuns să predau la o şcoală generală din Slobozia, am aflat, amuzat, că pe unul dintre marii domnitori ai Ţării Româneşti l-ar fi chemat Nea Goe Basarab. Era normal, din moment ce eram conduşi de Nea Nicu. Apoi, la fel de normal, au venit la putere Nea Nelu şi Nea Milu. Am avut o problemă cu Traian. Avea un nume prea serios. Recent, un muzeograf – fost ofiţer de marină – mi-a dezvăluit că nici bădica Traian nu era tocmai de capul lui: toată lumea îl ştia, în Marină, de Nea Titi. Aşa, am mai venit de acasă. Oricum, am auzit, deja, că noul Preşedinte este alintat Nea Klausi. Aşa înţelegem noi să ne apropiem diriguitorii, arătându-le, totodată, şi un fel de prietenie şi un fel de respect: cu un „Nea“. Şi, pentru că noul Preşedinte este un om care a dovedit, deja, că înţelege cât de important este patrimoniul cultural, pentru dezvoltarea durabilă a unei comunităţi, nu mai avem de spus altceva. Ţinându-i pumnii strânşi, nu doar lui, ci şi lui Ionuţ Vulpescu – pentru un mandat ministerial extrem de dificil –, să vedem ce mai putem face cu muzeele ţării.
Ştim că, la Doha, de exemplu, la fabulosul Muzeu de Artă Islamică, o expoziţie temporară prezintă semnificaţia victoriei sultanului Tipu asupra britanicilor, la 1780. Expoziţia reprezintă un eveniment pentru Orientul Apropiat. Ştim că trebuie să înţelegem care este diferenţa dintre perspectiva europeană asupra artei şi perspectiva celorlalţi. Este, aşadar, pentru Muzeul din Doha, important Je suis Charlie? Eu cred că nu, şi mai cred că, deocamdată, trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt. Fără să cedez vreun moment în faţa terorii, fără să găsesc vreo justificare crimelor, spun doar că trebuie să ne continuăm viaţa aşa cum este ea, în ciuda crimelor, împotriva terorismului. Aşa încât, deocamdată, mai importante decât lamentările pe tema călcării în picioare a libertăţii de expresie (pentru că nouă, de aici, de la Bucureşti, departe de gloanţele ucigaşe, ne este uşor să ne arătăm şi vitejia, şi solidaritatea), mi se par expoziţiile realizate recent de Muzeul Naţional de Artă al României. Este vorba despre nişte expoziţii care nu sunt importante doar în sine, ci pentru ceea ce ele reprezintă pentru cultură română. Mă refer la Ars amandi. Tema iubirii în arta europeană a secolelor XVI-XIX şi Modele de comportament în secolul al XVIII-lea. Ambele expoziţii au fost vernisate în ultimele două luni şi, din fericire, încă mai pot fi vizitate, prima până la 29 martie, cea de a doua până la 19 aprilie.
Există, probabil, mai multe fire nevăzute care leagă cele două expoziţii. Eu am fost marcat de unele dintre ele. În primul rând este vorba despre expoziţii care pun în valoare patrimoniul Muzeului. Aşa după cum ştim, acest patrimoniu este uriaş, dar ceea ce poate el expune este doar o mică parte, Muzeul având un spaţiu foarte mic pentru expunere în raport cu vastul său patrimoniu; aşa încât singura şansă pentru a vedea câte ceva din comorile sale ascunse în depozite o constituie expoziţiile temporare. În al doilea rând, Muzeul s-a arătat interesat de arta europeană de la începutul Renaşterii până în preziua Modernismului – o epocă ce este cu mult mai bogată decât lasă impresia a fi. În al treilea rând, ambele expoziţii sunt concentrate asupra celor mai intime aspecte ale vieţii. Pentru o epocă în care graniţele dintre spaţiul public şi cel privat păreau a fi, pe de o parte, rigide şi marcate de o mulţime de prejudecăţi, dar şi, pe de altă parte, extrem de fragile, expoziţiile de la Muzeul Naţional de Artă al României par să ridice, cu teamă, cortina aşezată între cele două teritorii. Ele ne dovedesc faptul că au existat artişti care nu s-au temut să intre în zonele atât de delicate ale iubirii, pe de o parte, şi ale moravurilor, pe de altă parte.
Ars amandi este o expoziţie coordonată de Cosmin Ungureanu, în care au mai fost aduse lucrări din patrimoniile Muzeului Naţional Brukenthal şi, respectiv, al Bibliotecii Academiei Române. Cele peste 70 de lucrări expuse (tablouri, desene şi gravuri) sunt grupate în patru teme – Mitologia iubirii, Amorul în lumea literelor, Iubirea (de)sacralizată şi, respectiv, Alegorii şi simboluri – menite să orienteze vizitatorul într-o lume de o varietate greu de imaginat. Aşa cum era obişnuit în epocă (vorbim despre toate cele patru secole pe care expoziţia le are în vedere), motivele sunt purtate de la un autor la altul, de la un atelier sau cerc artistic la altul, dincolo de graniţele politice, într-o perioadă când copierea nu era considerată nici delict, nici pastişă. Mulţi dintre artiştii expuşi sunt fie anonimi, fie puţin cunoscuţi marelui public. Desigur, există şi lucrări de Dürer, Tiepolo, Giorgio Ghisi sau Ægidius Sadeler II (pentru a menţiona pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi), dar cele mai multe opere sunt realizate de artişti mai puţin celebri, deşi, în parcurgerea sălilor, aproape fiecare motiv ţi se pare cunoscut. Impresia pe care o degajă multe dintre exponate este exact aceasta: că este vorba despre lucrări foarte cunoscute, pe care le-ai mai văzut în nu ştiu câte alte muzee, dar e greu să numeşti un autor anume pentru fiecare dintre ele. De la operele care pun în valoare moştenirea redescoperită a Antichităţii şi care dezvăluie frumuseţea nudurilor (fie că este vorba despre Venus, Amor, Marte, Bachus, Ceres ori alţi zei) până la cele care sunt legate de patrimoniul creştinătăţii şi care, adeseori, acoperă pudic sfintele corpuri, expoziţia realizează o secţiune reprezentativă prin patru secole de artă occidentală, reuşind să surprindă convingător imaginea pe care dragostea – de la cea trupească la cea spirituală, de la cea de un profund erotism la cea aluziv sublimată sub discrete tuşe de culoare – o avea în imaginarul comun al Renaşterii şi al Manierismului, până în Barocul târziu. Catalogul, la care au mai contribuit cu texte Patricia Rădulescu şi Ioana Măgureanu, dovedeşte faptul că în spatele selecţiei riguroase a lucrărilor a stat o documentare amplă şi minuţioasă. Din nou am apreciat faptul că Muzeul Naţional de Artă nu se mărgineşte – aşa cum se întâmplă încă, din păcate, în foarte multe alte mari muzee – să verniseze o expoziţie şi să o uite a doua zi. Ars amandi este însoţită de mai multe programe educaţionale care fac parte din proiectul expoziţional. Este un parcurs muzeografic ce merită urmărit permanent.
Modele de comportament a fost realizată sub curatoriatul Mălinei Conţu. Parcurgerea întregii expoziţii necesită un timp relativ îndelungat, fiind vorba nu doar despre faptul că sunt expuse 160 de obiecte, ci, mai ales, că majoritatea lor este formată din gravuri – care, cel puţin pentru mine – pretind un studiu mult mai atent pentru fiecare exponat în parte. Expoziţia pare să aibă un pronunţat caracter didactic, prin alegerea celor patru capitole care o compun (Educaţia copilului; Modele de comportament social; Adolescenţa şi iubirea; Modele culturale clasice, literare, dramatice), dar şi unul aproape monografic. Plonjăm într-o epocă în care Europa vestică se afla sub influenţa Luminilor, iar Voltaire, Diderot şi Rousseau erau marile spirite care încercau să schimbe societatea moştenită. Dacă aş fi scris această cronichetă acum 60 de ani probabil că ar fi trebuit să spun că artiştii „biciuiesc moravurile burgheze“. Ce pot să spun acum, detaşat de constrângeri ideologice, este că foarte multe lucrări mi s-au părut pur şi simplu amuzante. Ironia artiştilor este covârşitor prezentă, mai ales în primele trei segmente expoziţionale. Detaşat de încercarea de a memora numele unora dintre autori (majoritatea îmi erau perfect necunoscute – ceea ce este, desigur, vina mea), am putut să admir în linişte frumuseţea în sine a lucrărilor şi am încercat să mă transpun în postura unui privitor englez ori francez (în cele mai multe dintre cazuri) care alegea să îşi împodobească locuinţa cu asemenea gravuri care îi vorbeau despre realitatea imediată a propriei sale existenţe. Desigur, există şi lucrări originale sau care sunt copiate după artişti cunoscuţi pentru oricine în ziua de azi, ca William Hogarth, Fragonard, Nicolas de Launay, Louis Debucourt, François Boucher ori William Ward, dar multe sunt realizate de autori cunoscuţi doar pasionaţilor şi specialiştilor. Dincolo de interesul strict intelectual pe care îl ridică această expoziţie – un formidabil instrument de cunoaştere a societăţii vest-europene de acum trei secole – ceea ce mi se pare extrem de important este faptul că multe dintre aceste opere nu au mai fost expuse niciodată. Vizitatorii au aşadar un privilegiu, în mod real, unic, de a putea admira nişte lucrări care, deşi datează din secolul al XVIII-lea, pot fi pentru prima oară abia acum privite într-o expoziţie. Este o şansă de neratat! Ca şi în cazul celeilalte expoziţii, mi se par demne de remarcat calitatea muzeografică ireproşabilă a expunerii şi valoarea ştiinţifică a catalogului – adevărate mărci de identitate pentru expoziţiile realizate la Muzeul Naţional de Artă…
Dacă ar fi să mă întorc la ceea ce spuneam ceva mai sus, că – fără să ignor dramele cărora le cad victime nişte oameni (unii dintre ei creatori) şi fără să neglijez pericolele unei lumi în care trăim aşa cum putem – pentru mine vizitarea unor expoziţii cum sunt cele de la Muzeul Naţional de Artă reprezintă felul meu de a spune că şi eu sunt Charlie, pentru că aceste expoziţii reprezintă un mod de a înţelege lumea care ne este specific nouă, celor care avem norocul să trăim astăzi într-o ţară în care nu este o crimă să gândeşti liber. E un noroc pentru care, ce-i drept, nu cu foarte mulţi ani în urmă, şi la noi au fost asasinaţi nişte oameni. Ca să dovedim că acei oameni nu au murit degeaba, trebuie să ştim să ne preţuim norocul şi să îl punem în valoare, prin ceea ce avem mai important: cultura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper