Despre profitabila şi nedreapta utilizare a muzeelor (în România)

Pentru cititorii revistelor de cultură, simpla rostire a cuvântului muzeu poate aduce în minte o instituţie anume, din România sau de aiurea, după preferinţe. Sunt sigur, însă, că de fiecare dată va fi vorba despre un muzeu mare, important, faimos, grandios. Numai că, aşa cum oameni există peste tot, şi muzeele sunt semănate în cele mai surprinzătoare locuri din lume.

 

Câteva dintre oraşele României, de exemplu, se mândresc (sau nu, după caz), cu muzeele pe care le-au moştenit. În unele situaţii, muzeele sunt vechi de câte un secol sau măcar de cincizeci de ani. Actualii edili nu au făcut nimic pentru ele. Pur şi simplu, le-au găsit la ei în oraş când au ajuns primari sau consilieri locali. În unele cazuri – ce e drept, e drept –, s-a mai întâmplat să dispară câte un muzeu, pentru că fie a fost restituită proprietatea asupra imobilului, fie acesta risca să se prăbuşească peste oameni şi obiecte. Aşa că muzeul a fost evacuat şi pus la loc sigur, sub lacăt, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Dar, cum după cele şapte vaci frumoase şi grase la trup (mă refer, desigur, la economia României din 2000, de când a început creşterea economică, până în 2007 – anul de vârf al creşterii), au urmat şapte vaci urâte şi slabe care le-au mâncat pe cele frumoase şi grase (am început să numărăm, de la declanşarea crizei, din 2008, deci anul trecut fiind, să sperăm, ultimul din criză), celebrul Guvern Boc s-a gândit să taie bugetarii de la rădăcină. Aşa că încă din 2010, statele de funcţii ale autorităţilor publice locale au fost drastic reduse. Apoi, cu simţul datoriei împlinite, a fost raportată la F.M.I. măreaţa faptă de reducere a birocraţiei şi a celor care o belfereau pe banii contribuabililor. Numai că, în realitate, în multe judeţe şi oraşe ale patriei, s-a întâmplat ca în bancul cu media statistică: dacă o persoană mănâncă doi pui şi alta nu mănâncă nici unul, reiese că în medie fiecare îngurgitează câte un pui. Din înaltul guvernării, n-a băgat nimeni de seamă ce se întâmpla la nivelurile inferioare. Acolo, autorităţile locale au tăiat posturile instituţiilor de cultură din subordine şi au salvat funcţionarii de la consiliile judeţene şi locale. Simplu, nu? De pe urma acestei lovituri, cele mai multe dintre instituţiile de cultură locale din România nu şi-au revenit nici până astăzi. Dar, să revenim la micile noastre muzee…
V-aţi întrebat vreodată cam câte persoane lucrează, de regulă, într-un muzeu din România? În cele mai mari dintre ele, numărul angajaţilor este, undeva, cam pe la două sute de persoane. Mare parte dintre acestea nu sunt specialişti, ci personal auxiliar, pentru că vorbim aici fie despre muzeele cu expoziţii în aer liber, care se întind pe zeci de hectare, fie despre expoziţii cu foarte multe încăperi, care trebuie, de asemenea, supravegheate. Numărul de specialişti în cele mai mari dintre muzeele ţării poate ajunge la circa patruzeci de persoane (muzeografi, cercetători, restauratori, conservatori, educatori etc.). Aceste cazuri sunt, însă, excepţii. Un muzeu naţional mare nu depăşeşte, de obicei, o sută – o sută douăzeci de salariaţi. În muzeele ceva mai mici, de importanţă regională sau judeţeană, personalul ajunge, arareori, la optzeci – nouăzeci de salariaţi, păstrându-se proporţiile între specialişti şi auxiliari. De regulă, însă, aceste muzee numără doar undeva pe la patruzeci – cincizeci de angajaţi. În fine, cele mai mari dintre muzeele municipale şi orăşeneşti abia pot plăti salariile pentru maximum cincisprezece–douăzeci de persoane, în vreme ce muzeele mai mici nu depăşesc o schemă de zece angajaţi, între care numărul de specialişti poate ajunge la maximum patru. Cu toate acestea, există şi muzee locale care au un stat de funcţii de doar cinci posturi, din care personalul de specialitate nu are cum să depăşească cifra… doi. Nu am să îi dau numele, dar aş vrea să menţionez aici, drept exemplu, un muzeu de importanţă naţională, aflat în directa subordine a Ministerului Culturii, care strânge laolaltă nu mai puţin de trei posturi şi jumătate (adică trei posturi cu normă întreagă şi un post cu jumătate de normă)! A fost singura instituţie de sub oblăduirea autorităţii centrale de specialitate care nu a fost afectată de curba de sacrificiu (eu aşa am învăţat la şcoală că se numesc evenimentele astea în capitalism, chiar dacă, în noul limbaj de lemn, li se zice restructurări) din 2010, pentru că dacă s-ar fi tăiat şi acea jumătate de normă, nu mai putea funcţiona instituţia nici măcar… pe hârtie. Cazul în speţă este, totuşi, unic. Pe de altă parte, muzeele din oraşele care au câteva zeci de mii de locuitori şi care au, de asemenea, nu mai mult de patru sau cinci salariaţi sunt foarte numeroase. Problema de fond a acestor instituţii, însă, este că ele nu au nici măcar personalitate juridică. Sunt, pur şi simplu, nişte compartimente în cadrul Primăriei sau în cadrul unei instituţii din subordinea Primăriei. De data asta, am să dau şi un nume. Primăria Municipiului Mediaş, cu un total de o sută doisprezece salariaţi (inclusiv primarul), are în subordinea sa şapte instituţii între care poliţia locală, direcţia fiscală, spitalul şi altele. Una dintre ele este Direcţia Municipală pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret. Această instituţie este condusă de o echipă managerială care coordonează activitatea a şapte compartimente (între care casa de cultură, biblioteca, sala sporturilor etc.); unul dintre compartimente este Muzeul Municipal, aşezământ înfiinţat în 1950. Până foarte de curând, schema de încadrare a muzeului includea doar două persoane: un muzeograf şi un conservator. Cu alte cuvinte, presupunând că unul dintre cei doi specialişti ar pleca în delegaţie, iar celălalt ar fi în concediu medical, muzeul ar rămâne închis. De Muzeul Municipal depinde, însă, şi Casa Memorială „Stephan Ludwig Roth“. Aici, lucrurile sunt cu mult mai simple, pentru că există o singură persoană care se îngrijeşte de ea. Cu alte cuvinte, cu doar trei angajaţi sunt întreţinute două muzee! Recent, primarul Mediaşului a promis că va suplimenta statul de funcţii pentru muzeu. Vom vedea!
Să luăm un alt caz: Hunedoara. Aici, ce-i drept e drept: Muzeul Castelul Corvinilor are nu mai puţin de douăzeci şi şapte de angajaţi – majoritatea fiind, bineînţeles, personalul de pază şi supraveghere. Să nu uităm că vorbim despre unul dintre cele mai impresionante edificii medievale din România, cu o suprafaţă imensă de administrat! Ei bine, muzeul, alături de Serviciul Public, Grădina Zoologică şi Ecarisaj (ciudată împerechere instituţională!), Casa de Cultură, Complexul Sportiv şi Biblioteca Municipală se află (toate acestea) în subordinea Direcţiei Venituri din Primărie. Aşadar, instituţiile de cultură, sport şi ecarisaj sunt aşezate sub autoritatea unei direcţii care trebuie să aducă venituri la Primărie. De altfel, lucrurile chiar aşa şi stau. Muzeul este unul dintre cele mai vizitate castele din România şi, în plus, este gazdă a numeroase evenimente care aduc venituri extrabugetare, prin închirierea spaţiilor. Într-un municipiu afectat crunt de criza economică şi de procesul general de dezindustrializare, muzeul chiar are puterea de a contribui suficient de mult la bugetul municipal, astfel încât autoritatea locală să nu cheltuiască decât sume nesemnificative pentru funcţionarea curentă a instituţiei.
O situaţie asemănătoare din anumite privinţe se înregistrează la Sighişoara. Singura cetate medievală locuită din România, sit aflat pe Lista UNESCO a patrimoniului mondial cultural şi natural, Sighişoara este recognoscibilă de către oricine prin Turnul cu Ceas care găzduieşte, încă din 1899, Muzeul de Istorie. Este nu doar cea mai cunoscută clădire din municipiu, dar este şi cea mai vizitată. Deschisă în şase zile din şapte, expoziţia permanentă a muzeului atrage un număr semnificativ de turişti, deşi acolo lucrează doar trei specialişti şi alte câteva persoane din rândul auxiliarilor. Practic, salariile însumate ale acestora şi cheltuielile curente ale muzeului sunt acoperite din vânzarea biletelor. De fapt, Primăria nu doar că nu investeşte nimic în muzeu, dar este chiar un beneficiar al veniturilor acestuia, în vreme ce lăcaşul de cultură nu poate lua nici o decizie cu privire la propria sa activitate, pentru că muzeul nu are personalitate juridică.
Un alt caz în care muzeul local reuşeşte să aducă venituri Primăriei se înregistrează la Făgăraş, unde Muzeul Ţării Făgăraşului „Valer Literat“, deşi administrează doar o parte din impunătoarea cetate, este, fără îndoială, cel mai vizitat obiectiv turistic al întregii zone, nu doar din municipiu.
Există, pe de altă parte, cazuri cu mult mai proaste. Muzeul Municipal din Huşi, de exemplu, a fost evacuat în 2006 din una dintre cele mai frumoase clădiri ale oraşului (casa Adam Mitache), pentru că monumentul a intrat în restaurare (clădirea fusese, între altele, atacată de ciuperca Merulius lacrymans). Cum Ministerul Culturii a oprit finanţarea, în 2012 Muzeul a rămas cazat într-un parter de bloc, iar fosta sa clădire se degradează continuu.
Şi la Beiuş, Muzeul Municipal, înfiinţat în 1959, funcţionează doar parţial. Cei doi muzeografi trebuie să administreze o colecţie de arheologie, istorie şi etnografie, foarte puţin vizitată (ar fi şi destul de dificil, orarul instituţiei fiind stabilit după programul Primăriei: de la ora 8 la ora 16)…
Nu intenţionez să fac un recensământ al muzeelor municipale şi orăşeneşti. Am ales doar câteva exemple care arată că şi în cazurile în care muzeele reuşesc să aducă venituri cel puţin în aceeaşi măsură în care şi cheltuiesc, tratarea lor de către autorităţile locale, asemenea unor compartimente administrative în vecinătatea finanţelor publice sau a ecarisajului, le dezavantajează net, obligând pe cei câţiva salariaţi să facă eforturi supraomeneşti pentru a proteja patrimoniul cultural pe care îl gestionează. Este din partea respectivilor edili o atitudine pur iresponsabilă. În cazul unui incident (de la furt până la incendiu), întreaga comunitate ar avea de pierdut, iar România ar fi mai săracă. Pe de altă parte, multe muzee de acelaşi nivel sunt lăsate într-o uitare ce pare fără sfârşit, autorităţile locale fiind, în fapt, mai aproape de faliment decât de supravieţuire. Ar fi, poate, momentul ca direcţiile judeţene pentru cultură să încerce să îşi ia în serios misiunea de monitorizare a stării patrimoniului cultural, încercând să trezească din amorţire structuri publice aflate în pragul colapsului instituţional. Sau? Avem alte soluţii?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper