Demistificări în receptarea literaturii române

Un articol de Marius Popa

Epoca postdecembristă a impus şi continuă să impună – prin libertatea câştigată, după lungul şir de prohibiţii ideologice ale comunismului – necesitatea unor detabuizări, demistificări, denunţări. Cercetările actuale şi viitoare ale literaturii sunt obligate, fără îndoială, la o serie de revizuiri şi de reexaminări ale beletristicii autohtone – în întreaga ei devenire istorică –, dincolo de truismele şi de locurile comune care au invadat studiile literare de-a lungul ultimelor decenii. Exerciţiul standardizării interpretărilor şi a datelor de istorie literară – care se dovedesc, de cele mai multe ori, eminamente subiective –, miturile care se instaurează, în mentalul colectiv, în diferite circumstanţe politico-sociale sau clişeele întâlnite la tot pasul în discursul despre literatură revendică, fără doar şi poate, un interes aparte al specialiştilor în direcţia amintită.
Eugen Negrici formulează, în Iluziile literaturii române, răspunsuri dintre cele mai abile la întrebările amintite, umplând un gol semnificativ în peisajul studiilor literare recente. Cartea se constituie, în termenii autorului, ca „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“. Aş mai adăuga, în acest sens, o altă „infirmitate“ fundamentală, în legătură cu care criticul se pronunţă, cu altă ocazie, pe parcursul volumului: în anii de înainte şi de după ’89 au continuat să existe, în critica şcolărească, o multitudine de „axiome“ (foarte puţin axiomatice, dacă e să le tratăm cu onestitate) despre literatura canonică (manualele şcolare şi auxiliarele didactice rămân, vrând-nevrând, principala sursă la care apelează cititorii de literatură – lăsând la o parte mediile filologice – pentru date de istorie şi de critică literară; în consecinţă, percepţia generală asupra literaturii studiate se traduce în termenii propuşi de instrumentarul didactic). Sunt „axiome“ care se dovedesc, nu o dată, mai mult decât discutabile şi care impun reevaluări pertinente. Astfel de „postulate“ la mâna a treia reprezintă adevărate „iluzii ale literaturii române“, intrate – printre multe altele – în câmpul de interes al lui Negrici.
Volumul debutează prin unele studii consacrate mitogenezei, câtă vreme – afirmă criticul în Argument – „m-am decis ca în studiul de faţă să privesc aceste distorsiuni din direcţia factorului care le explică şi le motivează: mitul“. Prin apelul la armătura teoretică a unor Roger Bastide, Roger Caillois, Raoul Girardet, Gilbert Durand ş.a.m.d., Eugen Negrici demonstrează aplicabilitatea conceptului în „teritoriile“ literaturii române. Există astfel, potrivit criticului, „două stări de conştiinţă generatoare de mit“: „Prima se regăseşte în sentimentul vacuităţii şi al frustrării, indus de complexele identitare, indus de complexele identitare legate de naşterea târzie a literaturii culte în sens modern, de defazările şi desincronizările ei, de posibila inferioritate şi probabilul ei provincialism“, în vreme ce „cea de-a doua se traduce prin sentimentul <…> primejdiei prezente sau viitoare“ (s.a.). Or, istoria receptării literaturii române e populată – nu o dată – de asemenea „prezenţe“ mitice, capabile să distorsioneze percepţia generală despre marii scriitori şi despre operele consacrate.
De altminteri, volumul lui Negrici se constituie ca o solidă şi temeinică sinteză dedicată literaturii noastre, aplicând instrumentarul teoretic şi mizele exegetice amintite anterior, de la Impulsul protector, cu Viziunea asupra statutului literaturii şi al literaţilor (în care Eugen Negrici e preocupat, printre altele, de problematici precum „tabuizarea patrimoniului literar“, canonul literar ori „idealizarea unor perioade literare şi supralicitarea unor «generaţii de creaţie»“), la Impulsul compensator, cea de-a doua secţiune majoră a cărţii, în care sunt prezentate Tendinţele generale ale reprezentărilor trecutului literaturii (discutând, aici, „mimarea normalităţii“, „râvna sincronizării“, „obsesiile nobiliare“), Reprezentările trecutului literar în cercetările istoriografice (unde sunt abordate „începuturile“, „momentul Călinescu“ şi „reprezentarea trecutului literaturii în comunism“) şi Câteva reflecţii asupra literaturii române, pornind de la Lovinescu.
O atenţie aparte merită, prin justeţea ideilor, secţiunea consacrată „chestiunii «romantismului românesc»“. Fără a fi de acord cu numeroşii critici care se încăpăţânează să atribuie unei bune părţi din literatura secolului al XIX-lea coordonate romantice, Eugen Negrici observă – pe bună dreptate – cum „amploarea şi semnificaţiile date curentului mi s-au părut mereu exagerate“. Criticul nu aprobă nici clişeul manualelor şcolare legat de manifestul romantismului românesc, reprezentat, chipurile, de articolul Introducţie din revista Dacia literară: „şi aceasta în pofida reticenţelor, a măsurătorilor exacte, a disocierilor subtile operate de Paul Cornea în urmă cu câteva decenii într-o carte fundamentală ş…ţ Ea ne-a arătat cum trebuie să înţelegem prefacerea, în secolul paşoptist, a «spiritului public» şi evoluţia mentalităţii sub presiunea cu precădere a evenimentelor politice şi sociale asupra cărora se atrage apăsat atenţia“. Observaţia este îndreptăţită, cu atât mai mult cu cât scriitorii paşoptişti activau încă, după cum a demonstrat fără echivoc D. Popovici, în spiritul secolului al XVIII-lea. Până la Eminescu, explorarea interiorităţii şi sensibilitatea caracteristic romantică nu caracterizau, în realitate, poezia paşoptistă (după cum a argumentat, de altminteri, foarte convingător Şerban Cioculescu). Elementele clasiciste au fost extrem de prezente în prima jumătate a secolului (presupus) „romantic“, ceea ce ridică, de asemenea, semne serioase de întrebare cu privire la convenţiile istoriei literare legate de romantismul autohton. Nici ipoteza lui Virgil Nemoianu – aceea a unui romantism îmblânzit, Biedermaier Romanticism – nu i se pare convingătoare lui Negrici, câtă vreme, la începutul veacului al XIX-lea, ne aflam, de fapt, într-o deplină „dificultate de a produce literatură“. După cum susţine, pe bună dreptate, autorul, „cine contestă precaritatea creaţiilor epocii şi cine nu se îndoieşte de literaritatea lor, de caracterul lor beletristic înseamnă că se lasă dus de valul vorbelor mari şi pioase ori că vrea să se lase dus“. Concluzia e mai mult decât pertinentă, dacă ţinem cont de preocupările oamenilor „începutului de drum“ pentru mai toate domeniile (cultural, administrativ, social etc.), producând diferite tipuri de discurs, fără a avea vreun angajament, prin excelenţă, în crearea de literatură „pură“.
Volumul lui Eugen Negrici ocupă – devine deja un adevăr evident – un loc fundamental în istoria noastră literară. Perspectiva abordării, resorturile teoretice, pertinenţa raţionamentelor şi excelenta cunoaştere a literaturii investigate conferă credit sintezei în discuţie. Cartea e, până la urmă, după cum afirmă Paul Cornea – entuziast – pe coperta a IV-a, „o profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngândurată. Fiindcă, îndărătul enunţurilor tăioase şi al paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper