Cuvântul „patrida“ barat

Şi cu asta mai c-am spus tot. La orice te puteai aştepta de la grei, dar la asta nu. De câteva decenii mă învârt printre ei. Nu pot să spun că n-aş avea nimic să le reproşez, din perspectiva situaţiei în care au ajuns acum. Dar n-am să fiu niciodată în stare să-mi exprim totala admiraţie pentru iubirea lor pentru „patrida“. Grecii, pe unde se duc, duc cu ei ţara. În emigraţie sunt bine organizaţi. Copiii lor au şcoli cu profesori trimişi de statul grec prin contract. Ei vorbesc limba părinţilor lor, niciodată n-am auzit de vreun caz în care cea de-a doua generaţie să aibă probleme de comunicare cu cei din „patrida“. Grecii bătrâni, după ce ies la pensie, se întorc şi ei, necondiţionat, în „patrida“. În nopţile de vară, când se mai domoleşte căldura şi lumea iese la plimbare, pe bulevarde e o plăcere să stai cu bătrânii de vorbă: unul s-a întors din Egipt, c-a ieşit la pensie, altul din Germania, altul din Olanda, altul din State. Întreaga hartă a lumii o poţi reconstitui pe bulevardele Atenei, într-o noapte de august. Grecii, la bătrâneţe, revin aproape fără excepţie în „patrida“.
Cei care emigrează, de obicei, trăiesc în afara ţării în grupuri. Ei mânâncă mâncarea care se găteşte în „patrida“, dansează dansurile din „patrida“, ascultă muzică din „patrida“. Şi vorbesc, la amănunt şi la nuanţă, despre politica din „patrida“. Pleci după o vacanţă din Grecia, trebuie să-i duci o tavă cu baclavale lui Iorgos la Köln, un vin de Samos lui Mihalaki la Rotterdam, o fetă lui Dimitraki la Toulouse, fiindcă lor, săracii, le e dor de „patrida“. Despre care ştiu tot. Pe care o ţin la cel mai mare preţ. Şi care este visul lor de fericire. Ceea ce, sincer vorbind, dacă te gândeşti la culoarea mării, la frumuseţea peisajului şi la clima blagoslovită de Dumnezeu, chiar este.
Şi-au venit peste noi, ca bolovanii căzuţi de pe munte, anii de criză. La început, mai uşurei, mai lesne de suportat. Atunci, la începutul perioadei, s-a constatat că oamenii nu-şi mai pot repara casele. Se urâţea faţa „patridei“, ceea ce era de neconceput. Ca atare, proprietarii au fost ajutaţi de primării, cu o sumă oarecare, să-şi văruiască faţadele. Şi ei au făcut-o. Te întorceai în „patrida“, blocurile erau curate. Cât am stat fiecare din noi cu casele în schele, cât am plătit peste suma acceptată de primărie, câţi neisprăviţi am avut pe la uşi, care făceau pe zugravii, asta e altă poveste. Dar, uite, în multe cartiere ale Atenei blocurile şi-au reluat iarăşi faţa cea albă, cu balcoane pline de flori; „patrida“ arăta iarăşi cum se cuvine.
Şi s-a adâncit criza. Au început revoltele stradale. Au început mişcările anarhiştilor. Au început furia şi distrugerea. Comandată parcă, pusă la cale de cine şi unde nu putea nimeni s-o spună. Doar că grecii, când se întâlneau, dădeau uimiţi din cap şi spuneau „asta nu poate fi mâna cuiva din patrida“.
Un simptom a părut şi murdărirea faţadelor. Te culcai seara cu casa cu ziduri curate, te trezeai dimineaţa mâzgălit. Pe frumuseţea de zugrăveală nouă, unii scriseseră peste noapte fel de fel de lozinci, care de care mai în engleză, care de care mai deşuchiate. „Asta nu e mâna celor din patrida“, spuneau grecii. Şi, aşa cum se întâmplă de când e lumea lume, la necaz se arunca bănuiala asupra străinului. Tineretul nostru devenise cosmopolit. Piaţa de muncă pestriţă. Anarhiştii scriau în engleză. De ce? Ca să-i înţeleagă kyria Dimitroula sau kyria Despinoula şi să ştie încotro s-o ia ele, cu politikia, de la tava de făcut plăcintele cu spanac? Nu pentru ochii lor erau scrise acele lozinci. Şi nici pentru bărbaţii lor care, la cafenele, conform obiceiului grecesc, luau politica pe o parte şi pe cealaltă şi aveau cuvinte să-şi exprime părerile şi-n limba lor.
Lozincile de pe zidurile noastre curate ca porumbeii (cu bani de la primărie) spuneau „Afară cu străinii“. Mai spuneau, e adevărat şi „Jos cu rasismul“. Şi spuneau şi „Afară cu Troika“. Iar cuvântul Troika îl înţelegea şi kiria Dimitroula şi bărbatul dânsei în orice limbă ar fi fost scris. Şi înţelegeau ei că sensul lozincii nu era „unde sunt domnii de la Troikă, să-i strângem cu drag la piept“.
Casele noastre dintr-un oraş cu tendinţă bizantină de eleganţă au început să arate ca depozitele din Harlem. Zidurile albe, de necurăţat, tufele de bouganvillia care îşi întind ramurile de pe un balcon pe altul, erau umilite de urâţenie. Nimeni nu mai dă acum atenţie la acest fenomen. Străbatem străzile murdare, trecem pe lângă magazinele închise din cauza falimentului, printre casele mâzgălite. Şi ne pregătim de alegeri.
Vorbesc cu lumea, să văd încotro se îndreaptă. Grecul care ştia cu siguranţă cum e cu politikia chiar şi atunci când habar nu avea, grecul care discuta cu spume la gură, tace acum. Vorbesc doar cei plătiţi pentru campaniile electorale. Vorbesc zgomotos doar cei care se luptă pentru putere. Grecul de rând nu mai înţelege ce se întâmplă-n „patrida“. Pe cine votaţi peste câteva zile? Nu ştim, spun ei. Fiindcă, într-adevăr, nu e de ştiut. Nu mai vream austeritate, fiindcă nu mai putem. Acest cuvânt, care denumeşte o margine psihologică, trebuie luat ca atare. Nu mai putem. Dar cine anume dintre candidaţii noştri ne poate readuce în starea de funcţionare? Cu ce bani? Cu ce mijloace? Prin ce ruşinoase compromisuri care, mai devreme sau mai târziu, tot vor pune „patrida“ într-o stare de vasalitate?
Istoria era, până de curând, încă vie în „patrida“. Aici se vărsase mult sânge într-un război civil pe care grecii nu şi-l iartă şi nu şi-l vor ierta niciodată. Naivitatea lor a fost scump plătită. Dar ei credeau în „patrida“.
Acum câteva zile, mi-au căzut din întâmplare ochii asupra zidurilor casei de vizavi. Cineva scrisese peste noapte, cu o vopsea închisă la culoare, imposibil de înlăturat, cuvântul „patrida“. Şi peste litere, o linie groasă, o bară. Cuvântul era anulat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper