Cum ne „despărţim“ de trecut…

Un articol de C. STĂNESCU

Specialistă reputată în cultura şi civilizaţia arabă, Nadia Anghelescu îi acordă lui George Motroc un interviu (Familia 9/ 2014) despre ultima sa carte, atipică, Mic jurnal cu amintiri (Polirom, 2013) – volum care, în mare măsură, este un veritabil „Bildungsroman“. Amintiri?! Până acum cărţile ilustrei profesoare de limbi orientale se chemau Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă (1986), Orientalistica şi dialogul culturilor (Sharjah, 1999), Identitatea arabă. Limbă, istorie, cultură (2009), Identitatea arabă (2009); altele, despre gândirea lingvistică arabă în secolele IX-XIV, „care mi-au adus preţuire în rândul specialiştilor, dar – adaugă autoarea – care nu sunt accesibile unui public larg“; în fine, pregăteşte în prezent o nouă ediţie dintr-o carte „consacrată islamului, religiei şi societăţii, apărută acum douăzeci de ani“. Între timp apare, pe neaşteptate, acest Mic jurnal cu amintiri, excentric şi atipic în raport cu direcţia principală a vocaţiei profunde şi a preocupărilor sale ştiinţifice! Este o carte începută, explică autoarea amintirilor, ca o „poveste a copilăriei mele ardelene, despre care fetele mele nu ştiau mai nimic.“ Începută, cartea e părăsită o vreme, „pentru că mai lucram la Universitate şi aveam lucruri serioase de făcut.“ Ce poate fi însă mai „serios“ decât o astfel de poveste cu destinaţia amintită?! A reluat lucrul, pentru „fetele mele“ şi, într-un an, a scris acest „mic jurnal (din toamnă până în primăvară), dar amintirile erau mari (o viaţă!) şi aşa s-au făcut 350 de pagini.“ A ieşit (!) o poveste minunantă, un Bildungsroman cum spuneam, roman de formaţie, al unei tenacităţi exemplare cu baza în „copilăria ardeleană“ a autoarei ajunsă, în anii maturităţii, o autoritate incontestabilă în materie de limbă, cultură şi civilizaţie arabă. Şef al catedrei de Limbi orientale a Facultăţii de Filologie (1976-1994), director al Centrului de Studii Arabe al Universităţii din Bucureşti, profesoară de antropologie, lingvistică arabă la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi islamologie de la Roma (1991), la Collčge de France (Paris, 1992), la École normale supérieure din Paris – Fontenay-aux-Roses (1999) şi la Université Lyon III „Jean Moulin“ (2001), Nadia Anghelescu nu-i însă doar o universitară de înaltă şi sobră ţinută academică, dar şi, când împrejurările i-au impus-o, o veritabilă militantă, însufleţită şi tenace, pentru cauza ştiinţei căreia i s-a dedicat fără rest şi pe care, cum se vede până azi, n-a părăsit-o pentru nimic în lume de-a lungul strălucitei sale cariere profesionale. Natura sa „militantă“ mi s-a revelat când, ca jurnalist de cotidian, am asistat cu ani în urmă la un moment din „bătălia“ la baionetă pe care a dus-o cu autorităţile române pentru a scoate din „ghearele“ vămii, vigilentă şi imaculată cum o ştim, poprirea abuzivă, „hipercorectă“ a unui set de aparatură tehnică de mare performanţă primită în dar, cu acte în regulă, de la prietenii săi, oamenii de ştiinţă arabi pe la mijlocul anilor ’90. Spre ruşinea mea nu mai ştiu cu ce rezultat s-a soldat „bătălia“ ilustrei profesoare cu hipervigilenta vamă românească: jurnaliştii încep multe, dar puţine duc la capăt. Mai ales când sunt „regăţeni“, aceşti prea grăbiţi şi superficiali jurnalişti n-au tenacitatea şi perseverenţa de speriat ale ardeleanului ambiţios şi cu simţul istoric al dreptăţii şi al datoriei în sânge. Romanul biografic pe care-l conţine „micul“ jurnal scris de Nadia Anghelescu nu e despre, ci unul „cu amintiri“ vii, ca nişte personaje în carne şi oase actualizate subit, în regim de urgenţă. Cartea nu e o sumă de evocări înfăşate digresiv şi nostalgic sub melancolia, uşor desuetă, a vremii ce trece, ci reprezintă mai degrabă o suită de episoade memorabile, „nuvele exemplare“, scrise cu gândul, nerostit, de a scoate din ele pilde folositoare sieşi, celor apropiaţi şi cui ştie să citească şi să le pătrundă înţelesul. Înşelătoare, modestia autoarei e o formă de politeţe: jurnalul său „cu amintiri“ e povestea exemplară a unei cuceriri în vremea grea a comunismului şi după prăbuşirea comunismului, o cucerire ce concentrează în jurul şi în scopul ei întreaga energie intelectuală, invincibilă, pofta, enormă, de a şti şi tenacitatea inepuizabilă de a afla – toate acestea puse în slujba unei vocaţii autentice, constrângătoare şi ireversibile. N-a avut de ales, ci a fost aleasă de vocaţia sa: iată o formă de predare şi de „supunere“ care face din romanul de formaţie expresia unei veritabile cuceriri de sine. Episoadele biografice ale acesti aventuri intelectuale descrise etapă cu etapă fac „povestea“ unei împliniri umane şi profesionale pilduitoare. Privindu-l din această perspectivă, Mic jurnal cu amintiri e totodată asimilabil unui posibil model de ascensiune, împlinire şi cucerire compatibil cu istoria şi ascensiunea unei întregi generaţii. Spre deosebire de „generaţiile de sacrificiu“, scoase supranormativ la iveală cu scopul, vai, prea vădit de a umfla „anticomunismul“ de după comunism, prin exemplarele ei de elită generaţia Nadiei Anghelescu pare scutită, în general şi în mare vorbind, de stigmatele frustrării, ranchiunei şi dezechilibrului. Excepţiile de la conformismul frustrării şi al ranchiunei – care nu lipsesc – nu fac decât să întărească regula: Nadia Anghelescu nu pare să fi suferit de boala comunismului şi nici nu s-a molipsit de maladia fără leac a „anticomunismului“. A rezistat cu bine „microbului“ care a răspândit ambele boli, una înainte şi alta după ’89. Cine vrea să-i înţeleagă „secretul“ rezistenţei şi onestităţii n-are decât să citească acest Mic jurnal cu amintiri şi să înţeleagă ceea ce citeşte. Seducător prin rigurozitate şi bun-gust, jurnalul excelează prin seninătatea lui bine temperată. Jurnalistului care ia interviul i-a atras atenţia un fapt cu totul neobişnuit: anume lui i-a sărit în ochi „tonul naratorului“, faptul că naraţiunea nu-şi tulbură echilibrul şi seninătatea şi nu se împotmoleşte niciunde, pe parcursul celor 350 de pagini, în ranchiuni, resentiment, „anticomunism“ sau poliţe de plătit unor indivizi ori „sistemului“, odios, fireşte!, în care am trăit, unii mai mult, alţii mai puţin şi câţiva deloc. Cum se poate, se miră reporterul, prefăcut, să ne „despărţim“ de trecut fără ranchiună, pe un ton „echilibrat şi analitic“? Părinţii noştri spirituali, „clasicii marxişti“, ne-au învăţat să ne despărţim „râzând“ de trecut, adică bătându-ne joc de el şi nu „echilibrat şi analitic“, aşa cum face în „micul“ ei jurnal Nadia Anghelescu. Răspunsul profesoarei nu intră în „jocul“ jurnalistului: „N-a fost nevoie să mă silesc să adopt un ton despre care spuneţi că e echilibrat şi fără ranchiună: a venit de la sine. Seninătatea este un mare dar pe care mi l-a oferit bătrâneţea. Chiar nu port pică nimănui: dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea…, cum ziceau frumos francezii de odinioară. Mi-am făcut noi prietene şi prieteni tineri…“. Seninătatea este, care va să zică, tinereţea spirituală a ilustrei profesoare: iată darul hărăzit celor aleşi pe care i l-a oferit bătrâneţea. Din nenorocire însă mulţi se chinuie să îmbătrânească urât: suferă de ranchiuni nevindecabile. Suferă între multe altele de „anticomunism“, în amintirea comunismului pe care l-au combătut cu… antinevralgice. Cum migrenele sunt însă trecătoare, acum îşi fac dureri de cap cu „anticomunismul“… O sursă incoruptibilă a seninătăţii şi a tinereţii spirituale ce gâlgâie în acest mic jurnal cu amintiri este astfel mărturisită de Nadia Anghelescu: „În schimb, copilăria şi adolescenţa transilvane (numele meu înainte de căsătorie era foarte ardelenescul Pop) s-au prezentat cuminţi în memorie imediat ce le-am solicitat. Cartea aceasta mi-a făcut o mare bucurie: am reluat legăturile cu foşti prieteni şi colegi pe care nu i-am văzut de zeci de ani.“ Solicitată să ofere cititorului câteva proverbe arabe, Nadia Anghelescu alege o vorbă luată din „autorul meu preferat, al-Jahiz“, din secolul IX, „la care mă gândesc acum“: „Oamenii seamănă mai mult cu epoca lor decât cu strămoşii lor.“ E bine, e rău? Forţând puţin (cam mult!) lucrurile ar trebui să-i dăm dreptate lui Eminescu atunci când aruncă în obrazul contemporanilor lui teribila interogaţie retorică, dar dialectică, din păcate: „Voi sunteţi urmaşii Romei?“. Nu-i aşa că înţeleptul al-Jahiz din secolul al IX-lea poate fi „contemporanul nostru“ ca şi poetul român din al XIX-lea?! Mic jurnal cu amintiri de Nadia Anghelescu este o carte exemplară: pentru cei tineri şi, în egală măsură, pentru cei care ştiu şi pot îmbătrâni cum se cuvine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper