Cum evaluăm opiniile altora?

Un articol de ANDREI MARGA

În jurul nostru unele persoane se reped să evalueze opiniile altora şi dau sentinţe. Departe de mine gândul de a contesta dreptul cuiva de a evalua. Ceea ce mă determină să intervin este constatarea că acei care se reped comit erori ce vin tot dintr-o ideologie: cea a accesului privilegiat la adevăr şi dreptate. Şi observaţia că, în loc să se combată idei, se atacă persoane.
Ştim prea bine că în orice situaţie istorică se ridică personalităţi care se implică în dezbaterea publică şi-şi iau pe umeri răspunderi. Aşa se petrec lucrurile oricând. În ultimul secol „cazuri“ precum Heidegger, John Dewey, Karl Barth, Ernst Jünger, Carl Schmitt, Georg Lukács, Ernst Bloch, Jean-Paul Sartre, Norberto Bobbio, Hans Georg Gadamer, Herbert von Karajan sunt cunoscute.
La noi, recent, un mare actor a fost blamat pentru că a avut o opţiune politică, alta decât a celui care evaluează. Sau, mai nou, s-a pretins că cineva nu poate fi consilier la Cotroceni după peregrinări în diferite partide, înainte de a-l consilia cu succes pe câştigătorul alegerilor prezidenţiale. Sunt multe alte exemple. Altădată, Lucian Blaga a pătimit pentru că a fost ambasadorul unui regim. Pe Liviu Rebreanu îl aştepta o soartă analogă. Alţii au plătit din pricini similare.
Se poate constata uşor că în ultima decadă taxarea de acum şapte decenii a apartenenţilor aşa-zisului „regim burghezo-moşieresc“ a revenit, din direcţia inversă. Nu se discută valoarea a ceea ce au făcut sau nu persoanele, ci se atacă traseul lor. Ca şi în anii 1950, unii fac carieră nu pe temelia performanţei, ci căutând să-i împiedice pe alţii să lucreze.
Nimeni nu poate să-şi ascundă trecutul. Evaluatorii, cei din anii 1950 şi cei de astăzi, vor însă cu tot dinadinsul ca oamenii să dea examene cu ei şi să li se reproşeze opinia. În cazul cunoscutului actor, cea de azi, pentru a o ataca pe cea de ieri, şi invers. În alte cazuri, oarecum la fel. Observaţia mea este că această operaţiune a celor care se erijează în examinatori nu este în ordine: ea cuprinde erori de stabilire a faptelor şi erori de explicaţie, precum şi încălcări ale minimei simetrii în raporturile morale. Iată cum stau lucrurile.
Prima obligaţie pe care o avem atunci când invocăm fapte este să le reconstituim cu acurateţe. Evaluatorii de la noi tocmai asta nu fac. Ei se mulţumesc cu amestecul de fragmente rupte din context şi simple zvonuri, dacă nu chiar bârfe, pe care le iau laolaltă ca fapte. Se pot invoca numeroase ilustrări. Nu are acurateţe, de pildă, invocarea a ceea ce eventual a semnat celebrul actor în condiţiile regimului de până în 1989, împreună cu ceea ce putea discuta prin birouri sau cu ceea ce i se atribuie de „binevoitori“ gata de răzbunări. Între altele trebuie constatat cu tristeţe, pentru degringolada la care s-a ajuns, că se inventează texte, cu toate tehnicile posibile, după cum simple vorbe niciodată subscrise de o persoană i se atribuie fără scrupule. Or, nu se poate face niciodată o analiză serioasă dacă faptele nu sunt sigure. Iar siguranţa nu vine din aceea că se găsesc şi alţii care intră în cor.
De pe traseul biografiei unei personalităţi se pot cita multe afirmaţii. Unele ţin strict de context, altele trec de acesta. Nu vreau să aduc în discuţie nevoia contextualizării, căci ea are, fatal, două tăişuri. Pe de o parte, contribuie la înţelegerea unor afirmaţii, pe de altă parte, contextualizarea riscă mereu să alimenteze oportunismul. Ar trebui simţ istoric sau simţ pur şi simplu pentru a evita a doua implicaţie, dar, împotriva optimismului lui Descartes, trebuie admis că bunul-simţ nu este bine distribuit în lume.
Aş mai accentua ceva – nevoia de a distinge între „convingeri“ şi „afirmaţii de circumstanţă“. O personalitate face multe afirmaţii, dar, retroactiv, este datoria celui care vrea să evalueze să despartă, la rândul său, convingerile de afirmaţii de circumstanţă. Mihai Ralea spunea că inteligenţa înseamnă tocmai capacitatea de a face distincţii.
Este ireproşabil când afirmaţiile unei persoane sunt în linie cu convingerile. Sub un regim lipsit de discuţie liberă, precum cel de până în 1989, dacă acel om a făcut, totuşi, afirmaţii de circumstanţă ce nu sunt convingeri, atunci trebuie văzut despre ce este vorba. Poate fi vorba, în fapt, de afirmaţii care i s-au pus în gură (prin obiceiul, de pildă, al presei de atunci de a scrie ea însăşi declaraţii în numele autorilor) sau de afirmaţii care i s-au atribuit mai târziu (prin contrafacerile ce au proliferat şi în regimul de atunci, şi în cel încheiat în 2014) sau de afirmaţii la care cineva a fost constrâns (ca să trăiască, ca să păstreze o poziţie profesională, ca să realizeze ceva de interes mai larg etc.) sau de simple afirmaţii oportuniste pentru a propăşi în dauna altora. Blamarea afirmaţiilor ce încalcă drepturile altora nu este discutabilă, dar celelalte eventualităţi pretind discuţia cumpănită. Orice afirmaţie poate avea o semnificaţie publică, dar faptul nu dă dreptul evaluatorului de a o judeca în afara circumstanţelor şi de a o socoti o convingere a celui evaluat. Când s-au evaluat cazuri precum cele ale lui Hans Georg Gadamer sau Norberto Bobbio, s-a avut în vedere această exigenţă. E un expedient comod să confunzi afirmaţii de circumstanţă cu convingeri, din orice direcţie ar veni confuzia.
În Germania a avut loc, în anii 1990, o dezbatere asupra celor implicaţi în sprijinirea regimului de după 1947 din partea răsăriteană a ţării. În cadrul ei s-a spus simplu: unele sunt faptele penale, care au atras limitarea libertăţilor celorlalţi şi trec în competenţa justiţiei, altele sunt faptele ce pot fi examinate civic şi moral, dar care ţin de manifestările unei personalităţi. Distincţia precisă care s-a propus este între fapte penalizabile şi fapte ce ţin de „existenţialitatea“ vieţii umane – de împrejurarea că în condiţii date o personalitate decide liber (fără a afecta libertăţile altora!) să se angajeze. Chiar oameni precum Mazowiezky şi Gyeremek, atacaţi cu puţini ani în urmă de evaluatori oportunişti, mărturiseau că au ajuns la înţelegere cu iniţiatorul legii marţiale din Polonia pentru că nu au văzut altă soluţie în situaţia dată. Iar dacă oameni cu forţa de penetraţie a istoriei, precum cei citaţi, nu au văzut, ce să mai spunem de alţii? Nu ar fi oare cazul să-l luăm în serios pe Kierkegaard? Putem avea, fireşte, un alt angajament politic, dar nu avem dreptul să atacăm angajamentul politic al altuia fără să acceptăm că şi acesta are dreptul să se angajeze şi că are, oricând, dreptul la cuvânt. Aplauzele propriilor adepţi nu dovedesc nimic în materie.
Pe fondul componentei „existenţiale“ a manifestărilor unei personalităţi, trebuie luată în seamă „libertatea convingerii“. Un om poate trăi intens o situaţie şi este libertatea lui să se lase condus de valori. În definitiv, nimeni cu capul pe umeri nu s-a gîndit să le reproşeze lui Bill Clinton, Tony Blair sau Gerhard Schröder că au participat la mişcările studenţeşti ale epocii lor sub culorile radicalismului de atunci, sau lui Barroso că a fost maoist în tinereţe, sau fostului responsabil al securităţii naţionale din SUA, Samuel Berger, că a fost printre militanţii anilor 1980, sau actualului secretar general al NATO că în tinereţe a manifestat contra organizaţiei. Putem îmbrăţişa libertatea individuală ca valoare conducătoare, dar asta nu dă nimănui dreptul să nu recunoască dreptul altora de a o îmbrăţişa, de asemenea, sau de a îmbrăţişa, de ce nu?, dreptatea sau egalitatea sau demnitatea. Aşa cum fiecare vrem libertatea convingerii, în ce temei nu recunoaştem această libertate şi altora? Lumea modernă s-a pluralizat continuu, încât este o optică cu totul provincială să ne imaginăm că stăm în vreun fotoliu ce asigură acces necondiţionat la misterele lumii.
Nu este realist să se interpreteze toate opiniile blamabile drept „cedări ideologice“, căci unele sunt convingeri trăite. Herbert von Karajan, de pildă, nu a pretins altceva în efortul de a-l disloca pe un alt vestit dirijor al anilor 1930 de la conducerea filarmonicii din Berlin. Dar putem blama cu argumente cedările cu consecinţe limitatoare de libertate pentru alţii. Ca, de pildă, atacarea cu orice mijloc de către Carl Schmitt a lui Hans Kelsen, pentru că îl concura, sau punerea voluntară a lui Heidegger sub cupola naţional-socialismului, căci aspira să-l îndrume pe Führer. În definitiv, de ce nu se asumă sănătosul pluralism până la capăt?
Un alt fapt trebuie bine înţeles, anume că democraţia nu este pentru avansarea vreunei grupări, ci mult mai mult – o formă de viaţă. Aşa stând lucrurile, putem privi cu ochiul celor care au parcurs după 1989 experienţa democratizării, atâta câtă este, spre trecut. Trecutul nu este de înfrumuseţat şi nu este de pus pe picior de egalitate cu ceea ce este astăzi. Dar avem continuu obligaţia, cel puţin morală, a simetriei, în virtutea căreia şi cel care evaluează trecutul se supune criteriilor acelei evaluări.
O consecinţă a simetriei este la îndemână. Dacă cineva, în trecut, în condiţii de dictatură, a greşit sprijinind, direct sau indirect, un regim de dictatură, nu au greşit, la rândul lor, aceia care au sprijinit recent, în condiţii de libertate, un alt regim funest pentru democraţie? Nu este până la urmă şi o răspundere pentru zece ani, cei abia încheiaţi, pierduţi de o ţară întreagă? Şi, peste toate, nu cumva sub pretextul lămuririi trecutului, de care unii se ocupă spre a nu discuta performanţele în condiţiile libertăţii, se vizează, de fapt, nu lămurirea, ci funcţii (un directorat, un post de consilier etc.) sau poziţii în ierarhiile culturii (vezi atacarea lui Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş, dintr-o serie mai lungă)?
Cu aceasta, deschidem – şi se cuvine deschisă – compararea regimurilor. Orice generaţie are latitudinea să facă „procesul istoriei“, dar, pentru aceasta, trebuie să urce legitim în fotoliul judecătorului. Nu cred că, văzând ce este în jur, în mijlocul celei mai cuprinzătoare crize a României, mai putem spune că nu ştim despre ce fel de regim a fost vorba. Regimul ultimei decade nu este inocent. De pildă, promovarea celor mai nepregătiţi la decizie, măsurile oculte, instrumentarea instituţiilor, colonizarea presei, degradările din jur, corupţia extinsă etc. nu sunt doar de odinioară, ci sunt practici de sub ochii examinatorilor din zilele noastre. Regimul de dinainte de 1989 era, cu siguranţă, sub demnitatea oamenilor. Este sigur că nu suntem tot acolo. Dar am ajuns, oare, destul de departe?
Aş mai aminti un fapt izbitor. Este acela că nu în Carpaţi se stabileşte, cum se crede în şueta voluntaristă de la noi, sensul istoriei. De aceea ceva perspicacitate nu ar strica. Nu există în jur atât de multe energii creative încât să ne permitem să le desconsiderăm aplicând criterii superficiale de evaluare. Iar, peste toate, nici democraţia nu se poate construi fără democraţie.
Să privim realitatea: nici o ţară matură nu-şi permite irosirea energiilor şi, dincoace de lămuririle civilizate ce au loc, îşi pune în valoare personalităţile şi operele. Să privim mai în profunzime: nicăieri nu are trecere, cu atât de lacunara înţelegere a premiselor ei, teoria lui Ernst Nolte a „războiului social mondial“, precum la evaluatorii de la noi, care par să ia în seamă doar ceea ce le confirmă clişeele de gândire. Va trebui admis că opticile înguste asupra vieţii sociale şi criteriile oportuniste de evaluare nu fac decât să favorizeze ascensiunea mediocrilor, despre care vorbeau, premonitoriu, Stendhal şi Thomas Mann. România plăteşte scump tocmai această ascensiune din ultima decadă. Efectivele performanţe, trebuie admis, se stabilesc până la urmă altfel, oricum în pofida coteriilor şi a veritabilei industrii indigene a confuzionării valorilor.
Un fapt mai este de asumat cu răspundere, după ce nu altul decât un intelectual cu opţiuni orientate mai degrabă spre trecut ca Joachim Fest (vezi intervenţia sa din Frankfurter Allgemeine Zeitung, 30 decembrie 1989) a avut meritul de a-l semnala la timp. Este vorba de venirea pe scenă, odată cu schimbări sociale salutare, a prea puţine idei noi care să deschidă dimensiunea viitorului. Şi, astăzi, faptul n-a fost depăşit. Trăim încă la Carpaţi, vrem, nu vrem să recunoaştem, într-o societate cu energii strivite şi orizonturi ceţoase, pe care tocmai criteriile de evaluare nechibzuite o fac şi mai împotmolită şi din care ieşirea ce atrage este aspiraţia emigrării.
Oricum, în locul discriminărilor pe care regimul ultimei decade le-a instrumentat pe cheltuiala românilor, este raţional să revenim la respectul faptelor, la argumente valide, la morală bazată pe simetrie, la încredere în raţiune şi – dincoace de toate – la creaţie veritabilă. Fără acestea, aşa cum se poate observa uşor şi cum avertiza deja Adorno (vezi Minima Moralia, 2007), „privirea asupra vieţii glisează către ideologie, care ne minte că această viaţă există aievea“.

(Din volumul Apărarea eticii de Andrei Marga, în curs de pregătire)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper