Cultura în Europa naţiunilor

Un articol de IONUŢ VULPESCU

Sărbătorim în 15 ianuarie nu doar ziua de naştere a celui mai important poet al românilor, ci şi un simbol al culturii şi al identităţii noastre naţionale. De mai bine de o sută de ani, Mihai Eminescu a fost omologat ca poet naţional de elitele noastre intelectuale şi recunoscut ca atare de poporul din rândul căruia s-a ivit, iar poporul s-a simţit reprezentat de el. Dar Eminescu nu este doar un mare poet naţional, un blazon al spiritului românesc, ci şi un mare spirit european. Un om al
timpului său, desigur, dar, prin ceea ce are mai autentic şi mai profund, şi al timpului nostru, şi, îndrăznesc să afirm, şi al viitorului nostru.
S-a pus şi se pune tot mai adesea întrebarea – iar de la o vreme tot mai insistent –, ce relevanţă mai are ideea de poet naţional într-o lume globală, în care însăşi ideea de stat naţional şi ideea de naţiune culturală tind să fie privite cu rezervă, fiind uneori subordonate proiectelor confederative, supranaţionale. Îmi permit să spun că abordarea este greşită, de vreme ce globalizarea este un proces care, pe de o parte, şi-a dovedit limitele, iar pe de altă parte, actorii principali continuă să rămână naţiunile şi statele naţionale.
S-a vorbit şi se vorbeşte uneori, superficial şi tendenţios, despre naţionalismul lui Mihai Eminescu, despre faptul că, azi, poetul n-ar mai reprezenta, chipurile, un model cultural în procesul europenizării noastre. O asemenea viziune îmi pare nu numai greşită moral, ci şi profund falsă intelectual. Eminescu nu trebuie judecat prin grila corectitudinii politice a zilelor noastre, care, într-un fel, poate fi considerată simptomului unui eşec politic şi social, în acelaşi timp.
Eminescu nu are nicio vină pentru că diferite ideologii totalitare – de dreapta sau de stânga – au încercat să se legitimeze, abuziv, prin geniul său, desfigurându-l şi falsificându-l. Eminescu a fost, ca elev în Cernăuţii de sub dominaţia Imperiului Habsburgic, apoi ca student la Viena şi Berlin, un spirit autohton format la şcoala poeziei şi a filosofiei romantice germane, dar şi a marii culturi universale de pretutindeni. Un spirit potenţat de marea tradiţie occidentală şi deschis, deopotrivă, către spiritualitatea Orientului, pe care, înaintea lui Mircea Eliade, a încercat s-o cunoască în profunzime.
Eminescu a fost un mare poet român într-o Europă a naţiunilor, o Europă care valoriza la maximum ideea de naţiune culturală. Excelenţa literară, performanţa lingvistică, amploarea viziunii erau forme de afirmare a identităţii şi forţei unei naţiuni care se afirma în concertul european al valorilor ei. Eminescu a fost un naţionalist autentic, luminat şi pasionat, într-un stat român aflat în plină criză de creştere şi de coagulare, un stat prins între presiunile deznaţionalizante a trei mari Imperii, Otoman, Habsburgic şi Ţarist, un stat care, la 1877, abia îşi cucerea independenţa. O mare parte a populaţiei româneşti se afla, pe atunci, sub dominaţie austro-ungară sau rusească. Şi-apoi să nu uităm nici decalajele sociale enorme, nici marile handicapuri economice, nici precaritatea burgheziei şi a instituţiilor autohtone într-o ţară predominant rurală, în care aproape totul era, încă, de făcut.
Aşa-zisa xenofobie a lui Eminescu avea un caracter exclusiv economic şi defensiv, refuzând violenţa, excluderea şi ura. Dacă vom reciti cu atenţie publicistica eminesciană, vom descoperi, în paginile ei, un gânditor geopolitic articulat şi, în plus, deloc perimat. Ca poet, ca gânditor, ca intelectual public în sens larg, Eminescu a fost un mare iubitor al trecutului. Mai mult decât atât: adâncindu-se în „cronice bătrâne” şi însufleţindu-le cu imaginaţia şi geniul său, el a cucerit, de fapt, acest trecut de glorii şi, împreună cu el, o întreagă şi veche tradiţie autohtonă pe care mulţi dintre contemporanii săi o ignorau sau o bagatelizau.
A ne raporta la Eminescu, azi, ca şi ieri, înseamnă a ne raporta la identitatea noastră, la locul şi rolul culturii noastre naţionale în lumea modernă. Reflecţia identitară rămâne şi astăzi, în contextul Europei unite, dar marcate de inegalităţi şi crize, o chestiune esenţială, de o importanţă, aş spune, strategică. Academia Română a găzduit de curând un simpozion internaţional, din seria colocviilor Penser l’Europe, despre dificultăţile unei Uniuni Europene cu două viteze. Adică, ale unei Uniuni în care decalajele dintre Vest şi Est, dintre centre şi periferii, dintre membrii fondatori şi noii veniţi, pot constitui, dacă nu suntem atenţi, un factor de risc major pentru unitatea europeană.
S-a vorbit atunci – şi pe bună dreptate – despre faptul că procesul construcţiei europene nu constă doar în respectarea unor reguli şi mecanisme abstracte, impersonale şi coercitive, a unor proceduri mai mult sau mai puţin tehnice sau birocratice, ci este, înainte de orice, o problemă de valori. Altfel spus, de afirmare şi integrare, într-un patrimoniu identitar comun, a valorilor culturale din toate ţările membre. Există, din păcate, o tensiune între Europa politică şi Europa culturală şi poate că ar trebui să discutăm mai aplicat în ce măsură acestea se condiţionează reciproc.
Cum ar putea Europa culturală să influenţeze mai profund Europa politică şi, prin aceasta, să o redefinească? În nici un caz prin eliminarea specificităţilor naţionale, ci prin integrarea lor, prin cunoaştere reciprocă. Ar trebui să ne întrebăm, bunăoară, în ce măsură cultura Estului european este cunoscută în Vest şi cum ar trebui să acţionăm noi, românii, pentru a ne afirma marile valori ale tradiţiei naţionale, inclusiv pe Mihai Eminescu. Nu putem fi europeni prin aruncarea peste bord a naţiunilor, ci prin asumarea lor într-o manieră cât mai competitivă şi mai creativă. Nu ne afirmăm europenitatea despărţindu-ne de Eminescu, cum ne sugerează unii falşi binevoitori, ci regăsindu-l şi preţuindu-l. Cu mândrie necontrafăcută şi nedisimulată, cu inteligenţă şi responsabilitate.
În încheiere, citez dintr-un articol eminescian de la 1880, la fel de actual şi azi: „Oricât de deosebiţi ar fi oamenii după clime şi rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtminterea lesne de înţeles. Numai popoarele care au o organizaţie naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizaţia bazată pe legăturile fireşti dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare şi, asupra tuturora, pe iubire şi respect reciproc, favorizează înaintarea lină, dar sigură a meritului. Meritul fiind însă întotdeauna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul şi mintea omului sunt mai deosebite, rezultă de aici că spiritul naţional însuşi se va impregna de bogăţia distinselor spirite individuale ce se ivesc. Pentru demagogie orice merit, în genere orice superioritate, e o insultă adusă platitudinii şi înapoierii intelectuale şi morale a demagogilor; astfel dar, înlăturarea meritului, îngroparea lui de viu, e regula generală de purtare a alianţei perpetue a tuturor celor de rând în contra celor ce răsar c-un cap deasupra platitudinii generale. Cei de rând se-aseamănă în toate ţările, precum seamănă nulă cu nulă. Unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorbă, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeauna uniţi în contra învingerii meritului(…)”.
În combaterea demagogiei şi a platitudinii, ca şi în procesul, nu mai puţin dificil, al promovării meritului şi al valorii, avem în Mihai Eminescu un mare şi preţios aliat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper