Cortázar, pururi tânăr

Un articol de ANDREI IONESCU

Dintre marii scriitori latino-americani care au înnoit proza contemporană, Julio Cortázar, iată, la centenar (1914-1984), împreună cu compatriotul şi maestrul său recunoscut Borges, desigur, şi alături de exuberantul narator înnăscut García Márquez, este longevivul prin excelenţă în posteritate, declanşatorul de vocaţii şi mentorul cu cei mai fervenţi şi numeroşi ucenici, printre care, la noi, în modalităţi diferite, fireşte, i-aş aminti neapărat pe Mircea Cărtărescu şi pe Bedros Horasangian.
Cum se explică această prospeţime a scrierilor sale, această tinereţe fără bătrâneţe a unei opere care datează în mod deliberat, intenţionând să fie expresia fidelă a unui anumit loc şi a unui anumit moment, operă caracterizată prin acuitatea angoaselor trăite intens aici şi acum, şi în acelaşi timp, în mod paradoxal, nu datează, pentru că reuşeşte să evadeze din voita circumstanţiere aparent limitativă şi să scuture, la fiecare atingere a lecturilor reiterate, promoroaca răcelii în care nu o dată ne grăbim să îngropăm trecutul?
Cel puţin două virtuţi ale operei lui Cortázar explică adeziunea rândurilor de scriitori care i-au urmat (o generaţie?, două?) şi care-l simt foarte apropiat, ca pe un prieten mai mare şi, în acelaşi timp, ca pe un povăţuitor exigent şi generos, fără vreun as de pică ascuns în mânecă, scriitorul al cărui secret de seducţie este chiar faptul că nu ţine nimic secret.
Una este complexitatea unei încărcături filosofice de calibru greu pe care ştie ca nimeni altul să o facă accesibilă. Cealaltă virtute este stilul, modalitatea de comunicare spontană (şi concomitent de configurare) a unei problematici profunde şi dificile într-o atmosferă destinsă, de relaxare prielnică, de totală încredere în parteneriatul comunicării, prin identitatea scriitură-lectură, pe urmele lui Borges, şi de colaborare la fel de totală cu cititorul atras treptat şi irezisitibil într-un vârtej neîntrerupt de fervente căutări comune de mare urgenţă.
Să ne amintim câteva aspecte ale acestei problematici extrem de actuale oprindu-ne la romanul care l-a făcut celebru, Şotron, scris parcă ieri, deşi a trecut mai bine de jumătate de secol de la apariţie (1963), transformat de atunci, prin numeroase reeditări, într-o perpetuă epifanie de ritual obligatoriu. Din prima clipă a receptării, a fost perceput ca romanul latino-american cel mai ambiţios de până atunci, care izbutea o conectare deplin matură a Lumii Noi hispanice la căutările artistice din vechiul continent. Manifest filosofic, revoltă împotriva limbajului tradiţional şi cronică palpitantă a unei extraordinare aventuri spirituale.
Prin spiritul critic şi autocritic de o neobişnuită vehemenţă, prin satirizarea permanentă a reţetelor romanului de tip secolul al XIX-lea, Cortázar se încadra în modalitatea numită anti-roman. Propunându-şi să exprime o lume care suferă de „fragmentarism cultural“ întrerupea, cum a remarcat prompt critica franceză, marea tradiţie wagneriană. Joyce, Proust, Thomas Mann, Hesse erau scriitori de formaţie wagneriană, aveau cultul muzicii, al miturilor. Crescendoul prozei lui Proust ţine incontestabil de această tradiţie. Cortázar marchează o reacţie netă împotriva unui asemenea tip de roman. „Jocul meu – declară – constă în a surprinde nesemnificativul, neostentativul“.
Prin experienţele radicale de limbaj şi prin eliberarea de psihologism şi de anecdotica strictă, Şotron descinde din Ulysses. Se mai pot observa, desigur, asemănări cu romanele lui Huxley sau interferenţe narative cu L’emploi du temps de Butor şi, în general, cu „noul roman“ francez: motivul labirintului, objectualitatea, cititorul colaborator şi complice etc.
Ferindu-se abil de ostentaţie şi de solemnitate, Cortázar sondează, în maniera lui proprie de complicitate solidară cu cititorul, profunzimi nebănuite, experimentează modalităţi artistice fundamental noi în literatura latino-americană, este deliberat contradictoriu, mare polemist şi mare ironist, este creatorul unei lumi în care farsa şi metafizica se amestecă inextricabil. Romanul se constituie astfel ca o pasionată confesiune a îndoielilor, căutărilor şi năzuinţelor intelectuale ale scriitorului. Într-o „notă pedantă“ Morelli (unul dintre personajele centrale, care, la fel ca Oliveira, dar în alt plan, este un alter ego al autorului) declară că intenţia lui e să scrie un „roman – comic“ în sensul posibilităţii de a insinua în text alte valori decât cele susţinute explicit şi de a colabora astfel la o antropofanie posibilă. Morelli reia o idee dragă autorului, anume primatul căutării asupra soluţiilor fatal iluzorii: „Se pare – spune el – că romanul obişnuit distruge căutarea prin faptul că îl limitează pe cititor la un spaţiu îngust. E o detenţie forţată în diverse grade ale dramaticului, psihologicului, tragicului, satiricului sau politicului. Ar trebui să încerc, dimpotrivă, să scriu un text care să nu-l subjuge pe cititor, ci să-l facă doar complice, şoptindu-i la ureche, concomitent cu desfăşurarea convenţională, care sunt drumurile celelalte, drumuri ezoterice. Să ne amintim sfatul lui Gide: ne jamais profiter de l’élan acquis. La fel ca atâtea alte creaţii majore ale Occidentului, romanul se mulţumeşte cu o ordine închisă. Declarându-mă hotărât împotriva acestei ordini, caut şi aici o deschidere, şi pentru obţinerea ei înlătur din capul locului gândul unei construcţii sistematice de caractere şi situaţii. Metoda mea: ironia, autocritica necontenită, incongruenţa, imaginaţia în serviciul nimănui“. Astfel de reflecţii lucide şi subtile asupra propriei sale opere în curs de elaborare sunt frecvente la unul dintre scritorii capabili să-şi comenteze scrierile cu acuitatea criticilor de profesie şi dispuşi să ne introducă în laboratorul propriei lor creaţii prin mărturisiri de valoare inestimabilă. O veste bună ne-a parvenit recent despre volumul de eseuri Ocolul zilei în optzeci de lumi, care urmează să apară în versiune românească. Încă o dovadă a absorbţiei scriitorului argentinian în spaţiul nostru literar, atât de receptiv la explorări şi inovaţii artistice.
Revenind la Şotron, capodopera lui narativă, refuzul „ordinii închise“ reprezentate de romanul tradiţional înseamnă implicit pentru Cortázar acceptarea acelei „ordini secrete“ a lucrurilor pe care i-a revelat-o Jarry, în descendenţa suprarealismului, potrivit propriei sale mărturisiri: „Pentru mine bănuiala că există o altă lume, mai tainică şi mai puţin comunicabilă, precum şi descoperirea atât de fructuoasă a lui Jarry, pentru care studiul profund al realităţii nu constă în legi, ci în excepţiile la aceste legi, au constituit adevărate principii de orientare“.
Indicaţiile de lectură din prolog (în care, de exemplu, capitolul 58 ne trimite la capitolul 131, iar capitolul 131 la capitolul 58) nu pot fi, evident, urmate întocmai, căci ar însemna să nu putem termina romanul niciodată. Pentru descoperirea acelei ordini a lucrurilor mai tainice şi mai greu comunicabile, cartea poate fi citită – spune Morelli – „după bunul plac al fiecăruia“. Şotron nu e o succesiune ordonată, ci un drum cu bifurcaţii şi o deschidere infinită de posibilităţi, capitolul următor fiind doar una dintre acestea. Celelalte posibilităţi apar în alte capitole ale cărţii, care posedă astfel o pluralitate de ordini.
Romanul este totodată, în intenţia autorului, o invitaţie adresată celor ce vor să facă „un salt mortal în afara timpului, pentru a ajunge în eternitate“. Gândul ne duce la căutarea a ceea ce Musil numea „regatul milenar“, aspiraţia omului de a se regăsi într-o împăcare totală cu sine şi cu lumea. (În paranteză fie spus, printre numeroasele lucrări româneşti de exegeză cortazariană se remarcă excelentul studiu al Ilincăi Ulian despre Cortázar şi Musil.)
Fără să epuizăm aici prezentarea problematicii complexe şi mereu actuale a operelor lui Cortázar, invocată mai înainte ca virtute de natură să îi asigure perenitatea, să ne oprim o clipă asupra celui de al doilea atribut care face din el unul dintre marii „longevivi în posteritate“. Acesta este stilul. De puţine ori a fost mai adevărată ca în cazul lui Cortázar constatarea că stilul este omul. Stilul ne dezvăluie omul „aşa cum a fost“, cu sufletul lui neascuns, în căutarea neostenită a înţelesurilor propriei sale existenţe în timpul şi locul în care i-a fost dat să trăiască. E un stil direct, colocvial, franc, fără urme de retorică sau de ostentaţie. E un stil neprefăcut şi inimitabil. Discipolilor care au încercat să-i „imite“ stilul le-a spus că pot să-i fie cu adevărat discipoli numai dacă descoperă propriul lor glas, inconfundabil şi autentic, şi dacă învaţă să umble cu eleganţă în lumea literelor cu pasul lor propriu, pasul obişnuit de fiecare zi, nu pasul de paradă, fiindcă umbletul şi portul nu pot fi niciodată contrafăcute.
Nu numai discipolii din propriu său spaţiu lingvistic au învăţat lecţia respiraţiei fireşti, a intonaţiei fireşti, a umbletului firesc şi propriu fiecăruia, ci şi bunii interpreţi ai scriitorului în alte limbi. Din fericire, la noi opera lui Cortázar a încăput pe mîini bune: Cristina Hăulică, Mona Ionescu Ţepeneag, Tudora Şandru-Mehedinţi, Ilinca Ulian, Luminiţa Voinea Răuţ şi mulţi alţii, ale căror versiuni păstrează firescul, supleţea şi eleganţa originalului.
Şi încă ceva: relaţia dintre realitatea frustă şi cultură la Cortázar, altfel spus funcţia culturii, necesara ei refuncţionalizare.
Lectura oricărui text al scriitorului îţi dă senzaţia că te afli într-un spaţiu cultural de o mare densitate şi în acelaşi timp de o mare discreţie. Cultura nu este nicidecum la el un element ostentativ, ci unul familiar, firesc, este aerul pe care-l respirăm în universul lui. Lista în care Morelli enumeră pe cei faţă de care se simte dator ca scriitor alcătuieşte un caleidoscop enorm, de o vastitate şi o varietate impresionante. În acelaşi timp însă, pentru a-şi merita numele, la el cultura nu ar avea nevoie de asemenea interminabile liste de nume prestigioase. Pentru că erudiţia seacă şi migăloasă se află chiar la polul opus culturii autentice, care nu poate fi aşezată solemn pe un soclu, ci are nevoie de un suport virtual, presupune înainte de toate creaţie. Este motivul pentru care Cortázar porneşte întotdeauna de la materia concretă a experienţei directe în ceea ce priveşte substanţa scrierilor sale, iar în ordinea scriiturii experimentează mai întâi pe cont propriu, chiar dacă o face adesea sub forma unor pastişe omagiale sau ironice, diferite modalităţi stilistice pe care le botează apoi cu nume de autori consacraţi, putându-se oricând dispensa însă de aceste etichete, potrivite, fără îndoială, şi totuşi superflue.
Asemenea lui Marin Sorescu, cel care a pornit la drum „singur printre poeţi“, pare să ne spună, cu un aer complice: dacă vreţi ca decupajul acesta din vasta realitate fantastică („din lipsa unui nume mai potrivit“) sau pur şi simplu ficţională în care trăim să poarte un nume, atunci spuneţi-i Shakespeare, sau Eminescu, sau Kafka, sau Borges, în acord cu felurite moduri de a o exprima. De aceea, referirile livreşti nu păcătuiesc la el câtuşi de puţin prin pedanterie. Altfel, Cortázar n-ar mai fi fost irezistibilul cuceritor pururi tânăr, care continuă să ne fascineze fără poze, fără amăgiri şi fără trucuri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper