Condeierul de vise

Un articol de GABRIELA DÃIANU

Roxana Pavnotescu, Ploaia de sub limba calului, Editura Junimea, Iaşi, 2014, 201 pp.

 
Roxana Pavnotescu a debutat în proză în 2009, cu volumul intitulat Sub semnul Aspidei. Sub auspiciile „semnelor“ stă şi ultima sa carte, Ploaia de sub limbile calului: sincronicitatea de factură jungiană, recurenţele, arhetipurile şi prevalenţele unor conţinuturi subliminale alcătuiesc eşafodajul scrierii.
Din punct de vedere structural şi genologic, Ploaia de sub limbile calului este cel puţin la fel de insolită pe cât o anunţă elementul de paratext. O piesă în şase acte, colorată muzical cu piesele formaţiei Led Zeppelin, pune laolaltă dialoguri şi monologuri absurd-suprarealiste, caracterizate de vise cabalice, constelarea animei şi complexe sublimate. De altfel, angoasa castrării (înţeleasă în accepţiune freudiană) este fundalul ce cadrează refulările, defulările şi „evenimentele sincroniste“ ale Personajului, atent orchestrate din umbră de „scribidorul contrariat şi subversiv“.
Acţiunea propriu-zisă este greu de rezumat. Scena este încet-încet estompată, iar cititorul ia la cunoştinţă eşecul protagonistului în relaţia cu o anume M. Ulterior, iniţiala M. îl va denumi şi pe fiul bărbatului, iar dublat, M.M., o va desemna pe consoarta sa. De când a fost părăsit de M., Personajului i s-au declanşat predispoziţii onirice. Nu a mai visat niciodată, nici înainte şi nici după plecarea femeii. Îndepărtarea acesteia i-a provocat, timp de câteva zile, opt vise succesive, încărcate de semnificaţie.
Primul dintre ele are ca temă dominaţia. Într-o atmosferă de petrecere şi dans, întreţinută de aceiaşi Led Zepp, bărbatul se visează căsătorit cu M. (deşi, în realitate, nu fuseseră), însă, de-a dreptul ciudată este înălţimea femeii. Încălţată cu nişte pantofi mov, M. depăşeşte cu jumătate de trunchi înălţimea partenerului, motiv pentru care el o compară cu uriaşa lui Baudelaire. Însă, dominaţia femeii asupra bărbatului nu aparţine doar planului oniric şi nu se reduce numai la înălţime: „O soţie atât de incomodă, ce m-a dominat întotdeauna, încă de la prima noastră întâlnire, cu spiritul ei de oţel, cu inteligenţa ei ascuţită, cu perseverenţa şi inimaginabila ei putere de muncă. Până şi fizic mă domina. Bătea un cui cu mai mare precizie şi aplicaţiune decât mine, muta mobile singură, căra geamantane uriaşe ce-i ajungeau până sub braţ şi care mie mi-ar fi rupt spatele. Până şi sexual mă domina cu ţâţele înţepate de păuni, cum spunea Emil Brumaru ş…ţ Mă simţeam inutil, impotent, incapabil, complet dominat de această mare voinţă şi forţă a ei“. Aşadar, încă din primul dintre cele opt vise, pot fi trasate coordonatele psiho-fiziologice ale actantului, după cum însuşi şi le cartografiază – lipsit de virilitate şi sexualitate, autist şi alienat. Revelatoriu este şi al treilea vis, subintitulat „Ugetsu Monogatari“ (inspirat de fabulosul film japonez din 1953). Acum, personajul masculin se visează femeie, iar pe M. o visează bărbat. Interşanjabilitatea sexualităţii îl face să se simtă „melancolizată“, iar pe femeie o învesteşte cu „bicepşi puternici şi armonioşi“.
Sexualitatea schizoidă transpare în toate episoadele onirice. În cel de-al patrulea, Personajul se visează la închisoare şi îşi manifestă obsesia pentru cifra 8. Nimic bizar până aici: toposul carceral ar putea sugera dorinţa de captivitate în uter, în caverna feminină, la fel cum 8, prin forma sa, este reprezentarea numerică a unui trup de femeie. Totuşi, din raţionamentul pe care îl face – „De-ar fi să reducem toate noţiunile la numere, sau şi mai mult, să le abstractizăm în cifre, 8 şi ideea de femeie ar face un mariaj perfect“– se obţine, la o lectură mai atentă, un rezultat multiplu de sex feminin, adică definiţia animei.
Imagini de factură homosexuală traversează şi alte secvenţe: în gimnaziu, bărbatul fusese atras de un coleg de clasă, iar în visul şase îl stârneşte un băiat frumos şi blond cu ochi albaştri. Cel din urmă îi aduce aminte de Tadzio, superbul puber faţă de care Gustav von Aschenbach, în Moartea la Veneţia, nutrise mai mult decât o inefabilă emoţie estetică. Legătura dintre Personajul cărţii Roxanei Pavnotescu şi protagonistul lui Thomas Mann poate fi trasată şi dintr-un alt punct de vedere. În visul al cincilea, bărbatul apare sub ipostaza creatorului. După ce o sculptează pe M. dintr-un material rosé, suflă peste ea ca să-i ofere viaţă. Despărţirea de propria creaţie şi transformarea operei în „obiectul neruşinat al celor mai insidioase priviri“ îi provoacă aceeaşi neîncredere în posibilitatea artistului de a fi fericit, care îl caracteriza şi pe Aschenbach. Incompletitudinea este starea fundamentală a Ploii de sub limba calului.
Repudiat de M., urât de propriul copil şi copleşit de boală, bărbatul alege (sau este ales) de securitatea animalelor totemice. După ce înfăptuise, în planul visului, actul însufleţirii, personajul-narator ratează actul numirii Calului: „Cheamă-mă cum vrei, pe orice nume, am să ştiu că despre mine e vorba! Zi-mi cum îţi trece prin minte!“. Figura arhetipală a calului este asociată cu Chiron, vindecătorul, devenit, după moarte, constelaţia Săgetătorului. În mentalul colectiv, animalul psihopomp avea atribute cathartice imanente: agresiune, distrugere, coşmaresc. Pentru bărbat şi fiul său, M., calul este o instanţă protectoare, feminină: după ce li se alătură calul, băiatul iese din lumea autismului şi intră într-una a oamenilor-cai. Compunerea copilului este notată cu 5 la şcoală pentru lipsa de aderenţă la realitate, însă nicăieri ca acolo nu este mai bine sintetizată esenţa universului suprarealist în care se învârtesc el şi părintele său: „Tatăl meu găteşte, spală vase şi se văicăreşte întruna ca muierile. Când era mic avea părul blond şi cârlionţat şi câteva păpuşi. Însă, nu le dădea nicio atenţie. Mama lui nu-l tundea niciodată pentru că şi-a dorit o fetiţă ş…ţ. Tatăl meu e iapă. Tata n-o iubeşte pe mama pentru că e iapă“.
Complexul emasculării – sesizat şi de fiu – i-a fost alimentat, încă din copilărie, de figura castratoare a mamei, cu organul ei masculin „cât de mic, cât de neînsemnat, dar invincibil“. În toate experienţele de mai târziu a fost dominat sau părăsit de femei, până într-acolo încât să-şi obnubileze fiziologia masculină şi să resimtă graviditatea: „ş…ţ tot timpul cât a fost însărcinată cu M., aveam senzaţia că M. este în mine şi nu în ea. Că eu îl purtam şi ea cu burta ei uriaşă era doar o apariţie pentru restul lumii. Cred că într-una dintre nopţi l-am şi simţit cum se mişcă înăuntru“.
Părăsit şi de Cal, Personajul începe să înţeleagă sensul existenţei. Boala îi restituie timpul pierdut, nu i-l ia. În solitudinea lui structurală, învaţă să descifreze semnele din jur, află că realitatea „se va mula după dorinţa şi aşteptarea ta“ şi îşi reconfigurează destinul. Lumea ca reprezentare este ideea pe care o esenţializează personajul înainte de ieşirea de pe scena instrumentalizată de scribidor. Pentru a depăşi amatorismul şi a atinge plenitudinea scrisului, condeierul trebuie să-şi însuşească lecţia oferită de Personaj. De altfel, Personajul reuşeşte să epuizeze toate pistele interpretative ale textului ce-l are ca protagonist şi să fie cu un pas înaintea cititorului. Actorul este însuşi interpretul prim al textului.
Ploaia de sub limba calului poetizează literatura absurdului. Totuşi, ediţia necesită câteva revizuiri, întrucât pot fi descoperite mai multe erori ale redactorilor, ce ştirbesc candoarea cărţii. Totodată, o ultimã observaţie ar fi că filmul Moartea la Veneţia a fost regizat de Visconti, nu de Antonioni, aşa cum apare menţionat la pagina 45. Dar, dacă e să plasăm această greşeală în contextul impregnat de psihanaliză al volumului Roxanei Pavnotescu, ea devine un simpatic act ratat, aşa cum l-ar fi numit Freud.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper