Barbaria cu faţă morală

Un articol de ANGELA MARTIN

„Spiritul nu urmează un drum drept. Dacă zborul lui ar fi în linie dreaptă, fără ocolişuri, s-ar pierde în infinit, dincolo de atmosferă… Odată cu trezirea de fiecare zi, spiritul omului rătăceşte şi planează asemenea rândunicii, rotindu-se, suind, coborând, căzând şi ţâşnind dintr-odată drept în înaltul cerului!“

Alfred de Vigny a aşternut această frumoasă cugetare în Jurnalul său în februarie1853, probabil într-o dimineaţă tihnită. De atunci, însă, până în zorii lui 2015, de câte ori n-a fost ameninţat spiritul omului, de câte ori n-a fost rănit şi învolburat de rafalele morţii, aşa cum s-a întâmplat în 7 ianuarie, în Paris? În acelaşi PARIS pe care, într-unul din Poeme(le sale) antice şi moderne, marele romantic îl socotea „pivotul Franţei“, „axa nemuritoare“ şi, totodată, „axa lumii“. Sigur că, astăzi, Franţa e alta, iar „pivotul“ ei, Parisul, are parte – aşa cum spun rapoartele Europol – de cel mai mare număr de atacuri teroriste din UE: dintre cele 152 care, în 2013, au secerat oameni prin ţările Uniunii, 63 au avut loc în Franţa, fără a stârni însă spontan vreun marş de solidaritate antiteroristă. Ultimele – din 6-8 ianuarie – , de la Paris, au fost o funestă reconfirmare, cel din 7 fiind, ce-i drept, după cum cu îngrijorare au declarat autorităţile franceze, „cel mai sângeros din ultimii 40 de ani“.
Dar Parisul este doar unul dintre nenumăratele locuri din lumea civilizată, care, deşi trăim într-o societate modernă, întemeiată pe valorile democraţiei, sunt asaltate de barbarie. O barbarie, care, în zilele noastre, pare încă mai abominabilă. Şi mai inadmisibilă ca oricând.
Manifestaţiile de după evenimentele tragice din capitala Franţei au fost de amploare, urmărind un impact de răsunet şi o semnificaţie istorică. Mobilizarea a fost pe măsura voinţei politice – autohtone şi internaţionale – şi nicicând solidaritatea – mediatică, civică, etnică, religioasă – în faţa urii şi a crimei motivate de ură nu a fost mai fermă decât acum. Şi totuşi, nu e mai puţin adevărat că marile tragedii se mistuie în propria durere, care, chiar dacă urlă, este retractilă, incapabilă să concerteze riposte civile şi militare prompte şi viguroase, dinainte parcă pregătite pentru şi pe potriva atacurilor care le-au provocat. Sigur că un astfel de reflex de securitate, precum cel declanşat după sinistrele execuţii de la Charlie Hebdo, n-ar putea decât să ne bucure, dacă tacticile colaterale şi dinamismul comercial şi militar ce-l însoţesc şi îl amplifică nu ne-ar îngrozi. Şi nu vorbesc, fireşte, despre micul comerţ cu profit din vânzarea de lumânări, creioane, căni, maiouri imprimate cu figurile şi caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo, precum şi multe alte suveniruri, deşi chiar înflorirea atât de timpurie a acestui comerţ pe cadavre socotesc că este un cinism. Mă refer, dimpotrivă, la perspectivele marelui comerţ militar, ataşat planurilor şi operaţiunilor strategice: Franţa a trimis deja un portavion în Golful Persic, un număr de nave şi un submarin nuclear, alte ţări sub ameninţare îşi vor reînnoi şi îmbogăţi, probabil, arsenalul militar. Şi apoi, cum să nu mă gândesc la afacerile care se practică aproape pretutindeni cu ziare şi cu ziarişti? Aceştia din urmă, arme ideale, dotate cu ştiinţă şi lipsite de conştiinţă, aruncate în luptă pentru a acoperi deschiderea şi închidera de fronturi sub comanda anumitor interese politico-financiare în conflictele prezente şi viitoare.
Însă, în vremurile noastre, asemenea lucruri grave se întâmplă demult: planurile de pace seamănă cu declaraţiile de război, înţelegerile cu trădările, frăţia cu duşmănia, nevinovaţii cu criminalii şi cumpăraţii. Egalitatea nu mai stă în picioare nici măcar în faţa morţii – bolile şi sărăcia nu urcă niciodată până la înaltele loji, operează la greu pe treptele mai accesibile ale societăţii, în timp ce popoare şi cetăţeni pot deveni peste noapte carne de tun sub scuturile, aparent încăpătoare şi trainice, ale alianţelor încheiate de soli ai perfidei democraţii. Prin urmare, nu trebuie decât să spui Liban, să spui Afganistan, să spui Primăvara arabă, să spui Irak, să spui Siria, să spui Palestina, să spui Israel, să spui Nigeria, să spui Mali, să spui Africa şi gura ţi se umple de sânge. Şi-ţi spală cu el de pe buze orice zeflemea. Fiindcă nu mai pricepi din ce se iscă războaiele şi ale cui sunt ele, presa îndrugă vrute şi nevrute, parcă anume ca să nu mai înţelegi nimic, să nu ştii cu adevărat ai cui păpuşari sunt dictatorii şi cine sunt regizorii pericolului care te paşte, să nu ştii cine îţi fură resursele sub pretextul celor mai nobile idealuri, cine te batjocoreşte, cine îţi otrăveşte pâinea, cine conduce crima organizată; să nu ştii, cu alte cuvinte, câte sute şi mii de organizaţii odioase mai există, islamiste şi neislamiste – rasiste, xenofobe, neonaziste –, să nu ştii de ce sporesc islamofobia şi antisemitismul sau poate să crezi că ele sporesc aşa, de la sine, să nu ştii ce mână criminală face să gâlgâie sângele pe străzi şi drogurile şi banii pe canale oculte, să nu ştii care sunt teroriştii adevăraţi şi care sunt doar deghizaţi, aşa cum se spune că ar fi fost la noi, la Revoluţie, să nu ştii dacă există sau nu există închisori secrete, în care se aplică tortura, fără ca maeştrii ceremoniilor infernale să poată fi vreodată dezvăluiţi şi judecaţi, să nu ştii cine sunt cei care pun lespezi de temelie taberelor în care se spală pe creier şi se antrenează copii nevinovaţi pentru a deveni cât mai destoinici sinucigaşi ucigaşi, să nu ştii cine sunt autorii morali ai masacrelor şi cui li se datorează morţii civili – declaraţi şi nedeclaraţi: fanaticilor, organizaţiilor şi mişcărilor teroriste Al Qaeda, Hamas, Hezbollah, Frăţia musulmană etc., etc., sau nesăbuinţei, lăcomiei, corupţiei şi agresivităţii fraţilor şi fiilor noştri civilizaţi şi aşa-zis democraţi? Cine sunt, cu adevărat, oficianţii şi vestalele care hrănesc vâlvătăile crematoriului universal cu bucăţi din patrimoniul culturii şi civilizaţiei islamice şi din cel al altor culturi şi civilizaţii – europene şi neeuropene? Şi unde mai pui că te trezeşti vrând-nevrând luat părtaş la toate aceste orori, ca să te simţi vinovat pentru toate grozăviile despre care ştii că există, pentru că unele ţi s-au dat şi la televizor, ca să te revolţi în tine împotriva nedreptăţilor, violenţei şi crimei, dar să nu încetezi să îţi vezi impasibil de nimicurile tale zilnice, de parcă nici n-ai fi văzut, nici n-ai fi auzit nimic. Şi asta, fie de teamă sau laşitate, fie şi numai din neputinţă.
Dar mai găsesc, oare, soluţii de pacificare diplomaţia noastră europeană şi cea americană? Şi dacă da, atunci când? Putem între timp să stăm liniştiţi? Funcţionează, oare, coordonările interguvernamentale şi interstatale altfel decât la modul unor promisiuni debitate în stilul găunos al limbajului inernaţional de lemn? Adversităţile pe care le-au adâncit şi cultivat – între oameni, între ţări şi culturi –, radicalizările pe care le-au provocat, tensiunile, răzbunările pe care le-au aţâţat, atmosfera otrăvită şi explozivă fac din politicienii care „ne reprezintă“ nişte ciocli a căror popularitate scade sau creşte adesea mai mult din regie. Curând, de „realizările“ lor funeste nu ne vor mai putea apăra nici o curte penală internaţională, nici un mecanism de control, nici un serviciu secret din lume. Cu atât mai puţin bietele noastre libertăţi – de gândire, de circulaţie, de exprimare – care vor fi, ciuntite, bineînţeles.
În ce mă priveşte, cred că nu există pe lume ceva care să ne apere mai bine – mult mai bine decât o armată întreagă de ofiţeri de poliţie –, de propriile greşeli şi totodată de ale semenilor noştri de etnii şi credinţe diferite, decât bunul-simţ, educaţia şi cultura. Să ne solidarizăm, aşadar, cât mai mulţi dintre noi cu acestea – fără gesturi mari, dar cu convingere şi consecvenţă. Să nu jignim, ca să nu fim, la rândul nostru, jigniţi. Să nu le impunem altora credinţele şi valorile noastre înainte de a le cunoaşte, a le înţelege şi a le respecta pe ale lor. Să nu fim toleranţi, adică politiceşte corecţi, înainte de a fi mai întâi omeneşte corecţi.
Cred, de asemenea, că după atentatele din 6-8 ianuarie ar fi fost de ajuns ca fiecare cetăţean al Parisului şi al lumii – credincios sau ateu – să poarte în piept, în semn de omagiu şi pioasă aducere aminte pentru victimele tuturor atacurilor teroriste, din orice parte a globului şi de orice fel, o panglică de doliu în dreptul inimii: cu o buclă pentru morţii nevinovaţi, cu alta pentru umanitatea aproape defunctă.
N-am nicio îndoială că la Paris, în acele zile însângerate, în faţa unei asemenea tragedii, mulţi musulmani şi mulţi creştini, îndureraţi deopotrivă, s-au rugat pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea sufletelor celor morţi şi celor vii cerând îndurare aceluiaşi Dumnezeu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper