Aşteptări înşelate, amintiri reprimate

Un articol de EMANUEL COPILAŞ

Ioan Ambrosă, Te-am aşteptat zadarnic, prefaţă de Octavian Onea, Editura Verva, Câmpina, 1999

 

Au trecut mai bine de cincisprezece ani de când au fost publicate memoriile lui Ioan Ambrosă. De ce consider că sunt de actualitate? Din mai multe motive. În primul rând deoarece în acest an se împlinesc şapte decenii de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, eveniment care acoperă aproape jumătate din conţinutul acestor memorii. În al doilea rând, orice sursă directă, orice mărturie care contribuie la dezvoltarea corpusului de informaţii pe care îl deţinem despre istoria recentă a României, domeniu al cărui studiu detaşat, minuţios şi atent la rigorile metodologice şi presupoziţiile ideologice din subsidiarul oricărui demers ştiinţific, de abia începe – este binevenită.
Preferinţele politice ale autorului nu lasă loc de echivoc: este un admirator al mareşalului Antonescu, dar şi al vice-prim-ministrului acestuia, Mihai Antonescu, ambii executaţi în 1946 pentru crime de război. Nu este însă un simpatizant legionar. La acest capitol, referinţele sale sunt ambivalente: îşi aminteşte atât de (foşti) legionari care l-au „turnat“ în timpul detenţiei dintre anii 1958-1962, petrecută la Gherla, Jilava şi Aiud, cât şi, după ce a ieşit din închisoare, de foşti membri ai Gărzii de Fier care i-au dat sfaturi utile despre arta disimulării, atât de necesară pentru a supravieţui în timpul regimului comunist. Naţionalismul militar al alui Ambrosă este oarecum firesc, din moment ce şi-a construit cariera în domeniul militar, domeniu în care s-a şi distins de altfel, fiind decorat pentru diferite fapte îndeplinite, la ordin sau din proprie iniţiativă, pe frontul de Est.
În războiul împotriva URSS, alături de armatele Reich-ului nazist şi ale Italiei fasciste, s-ar fi făcut remarcat, conform memoriilor sale, Ambrosă. Anticomunismul său visceral este unica explicaţie de care avem nevoie pentru a-i înţelege obstinaţia şi justificările permanente pe care le aduce campaniei duse de forţele Axei în Est: recuperarea Basarabiei, a Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, respectiv îndepărtarea ameninţării comuniste de graniţele României şi chiar eliminarea ei, considerată de autor fezabilă: „Cine ştie care ar fi fost soarta războiului, dacă luptam cu îndârjire până la capăt!“ (p. 143; subl. în orig.). Dacă armata italiană nu este deloc menţionată, armata germană este în schimb elogiată pentru tehnologie, precizie şi disciplină. Comportamentul reprobabil al acesteia pe teritoriu sovietic, orientat mai ales împotriva civililor, precum şi masacrul comis de către armata română la Odesa nu sunt amintite. Marele regret al lui Ambrosă îl reprezintă întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste în 23 august 1944: „Mor cu convingerea că cea mai mare greşeală în istoria noastră este aceea că i-am trădat pe germani, chiar dacă am avut numeroase motive care să ne justifice trădarea. Cred că ei sunt singurul popor capabil să facă ordine în haosul care domneşte astăzi în lume şi sunt în stare să realizeze o convieţuire cât mai convenabilă între oameni“ (p. 168). În ce măsură în categoria „oameni“ a autorului pot fi incluşi evreii, romii, slavii, homosexualii sau persoanele cu handicap fizic nu se specifică.
Memoriile lui Ambrosă sunt presărate cu diferite întâmplări hazlii, respectiv povestioare cu tâlc, acestea edulcorând oarecum tonul tragic care răzbate din întreaga lucrare. Mitul Ialtei, al trădării popoarelor est-europene de către occidentali este deosebit de vizibil în a doua parte a lucrării; autorului îi pot fi acordate însă şi anumite circumstanţe atenuante, deoarece capacitatea sa de discernământ îl conduce la concluzia că acest deznodământ, după câştigarea de către Armata Roşie a războiului de pe frontul de Est, era oarecum inevitabil, deşi la sfârşitul anului 1944, când forţele sovietice avansau rapid înspre vest, „ne încălzeam sufletele şi la această posibilitate – că între ruşi şi anglo-americani se va produce o ruptură… în sensul că, după înfrângerea Germaniei hitleriste, forţele anglo-americane, împreună cu celelalte ţări europene unite, vor împinge puhoaiele năvălitoare în stepa de unde au venit şi vor distruge şi comunismul“ (p. 159).
Pe de altă parte, Ambrosă este dezamăgit, pe bună dreptate, de propaganda occidentală care, cuplată cu vehementa propagandă comunistă, conlucrau, paradoxal şi insidios deopotrivă, pentru a potenţa influenţa sovietică asupra României postbelice. Se spera, o dorinţă larg răspândită în acea perioadă, că americanii nu vor permite armatei lui Stalin să răpească libertatea micilor popoare est-europene. O astfel de gândire, justificată normativ de contextul material şi psihologic postbelic, nu îşi găsea însă acoperire în realitatea dură a geopoliticii şi mai ales a geoeconomiei: Statele Unite nu aveau pur şi simplu suficiente interese comerciale în Europa de Est pentru a negocia cu Moscova o influenţă sporită în regiune. Occidentul nu a trădat şi nu a abandonat pe nimeni, în ultimă instanţă, deşi, fapt cu totul reprobabil, anumite posturi de radio europene şi americane întreţineau, din raţiuni atât politice, cât mai ales dând curs unor agende personale ale unor angajaţi, mulţi dintre ei emigranţi est-europeni – optimismul unei eliberări apropiate ale popoarelor din care făceau parte. „La întărirea acestei false credinţe au mai contribuit şi, poate în cea mai mare măsură, toate posturile străine de radio, de dincolo de sfera de influenţă sovietică, care, zilnic şi ceas cu ceas, ne-au bombardat cu ştiri mincinoase: «Nu vă lăsaţi, fraţilor, o să venim să vă salvăm, nu-i departe ziua în care veţi fi liberi!!»“. Astfel că, „parcă printr-o înţelegere tacită, între mafiile celor două lagăre… fraţii de la apus te îndemnau la rezistenţă şi revoltă – ştiind bine că nu vor ridica nici un deget spre a te salva – iar fraţii comunişti, după ce te desenai ca duşman, te şi înhăţau şi te băgau în închisorile ce se înmulţiseră şi în care a fost nimicit, fără nici o milă, tot ce-a avut mai de valoare neamul acesta românesc!“ (p. 167, subl. în orig.). Viaţa cotidiană se desfăşura deci între Scylla occidentală şi Caribda comunistă, autorului nefiindu-i deloc clar care dintre ele era cea mai periculoasă…
Apreciabil este faptul că, la finalul volumului, perioadei de carceră (1958-1962) nu i se alocă decât câteva fragmente răzleţe. Ambrosă consideră, spre deosebire de mulţi alţi foşti deţinuţi politici care şi-au relatat torturile în închisorile comuniste cu lux de amănunte, că nu are de ce, dar mai ales pentru cine, să consemneze aceste înfiorătoare „detalii“: „Pentru urmaşi? Ei nu vor avea nici o vină şi nici nu trebuie condamnaţi să le citească. Ar putea să ne considere nebuni“ (p. 179). Cu toate plusurile şi minusurile specifice oricărui demers memorialistic, lucrarea lui Ambrosă este, confruntată cu documentaţia de arhivă şi încadrată în direcţiile tematice ale literaturii de specialitate, o lectură indispensabilă oricărui specialist în ştiinţele socio-umane interesat de istoria recentă. Pentru că discursurile istorice nu se pot articula şi reproduce adecvat în absenţa aportului memoriei, imparţială, clişeistică şi limitată ca anvergură explicativă, dar în acelaşi timp atât de plastică şi de impregnată de proximitatea şi vivacitatea evenimentelor narate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper