Anna Netrebko, strălucitoare în concert la Roma…

Un articol de COSTIN POPA

…cu trei zile înainte de Crăciun, în marea sală Santa Cecilia, 2800 de locuri, din complexul Auditorium Parco della Musica al Cetăţii Eterne. Un concert înscris în stagiunea simfonică a renumitei Accademia Nazionale di Santa Cecilia, desfăşurat sub bagheta directorului muzical Sir Antonio Pappano.

Surprinzător, sala nu a fost plină, sectoarele de locuri din spatele orchestrei au rămas neocupate, dar absenţii au avut ce regreta, atât prestaţia de excepţie a divei mondiale, cât şi a dirijorului, a ansamblurilor, într-o serată greu de uitat.
Largi fragmente din Macbeth de Verdi au fost programate în prima parte. Preludiul şi Introducerea orchestrală, pagini marţiale, solemne, au primit prin lectura lui Pappano, prin acordurile ca nişte lovituri cumplite ale orchestrei în „tutti“, extrema gravitate a unui destin anunţător de teribile întâmplări. Tema tristă a corzilor parcă s-a accentuat sub imperiul forţei copleşitoare. O viziune a contrastelor şi a dramatismului. După atacurile ameninţătoare ale instrumentiştilor, şoaptele vrăjitoarelor (corul Che faceste, dite su) au sunat şi mai înfricoşător, Pappano expunând încă de la început o concepţie de profundă analiză.
Discurs grandios
Pentru celebra soprană Anna Netrebko, rolul Lady Macbeth reprezintă încununarea unei evoluţii care s-a fundamentat pe creşterea potenţialului ei sonor prin îmbogăţirea consistenţei secţiunii centrale a registrului, prin primirea accesului la notele grave „de piept“, totul suprapus capabilităţilor deja existente de preluare a agilităţilor acute (să nu uităm că în debutul carierei a cântat roluri lirice de coloratură), cărora le-a adăugat acum atacuri viguroase. A fost posibilă, astfel, abordarea acestui rol de temut al „Fach“-ului de coloratură dramatică. Pentru completarea imaginii, trebuie spus că artista şi-a conservat, pe întreg ambitusul, prospeţimea, strălucirea de sunet, omogenitatea, respiraţia care îi permite lungimi potrivite ale frazelor muzicale, fără probleme, în condiţiile în care pătrunderea ideatică este intim conexată cu profilul personajului.
Aceasta este Anna Netrebko – 2014-2015 ć, la patruzeci şi trei spre patruzeci şi patru de ani. O dezvoltare de carieră demnă de toată lauda, cu perspective.
La Roma, totul a fost ilustrat prin dificila arie de intrare a eroinei, Vieni! t’affretta!, urmată de cabaletta Or tutti sorgete. Citirea scrisorii (Nel dě della vittoria) s-a făcut uşor teatral şi emfatic, iar recitativul Ambizioso spirto tu sei, Macbetto… a fost accentuat prin intenţii vocale nu excesiv de tăioase, dar a căror incisivitate a progresat şi a dominat discursul grandios al ariei, odată cu a doua adresare Che tardi?, expusă violent, o prefigurare a spectaculosului final susţinut prin avalanşele de coloraturi înalte, prin acutele prelungi şi impresionante, de forţă.
Creaţie însemnată   
Pentru Corul pregătit de Ciro Visco şi Orchestra Academiei romane, al doilea cor al vrăjitoarelor, Tre volte miagola…, baletul (cu trei secţiuni, inclusiv un vals), din primul act, şi corul refugiaţilor scoţieni Patria oppressa, din cel de-al patrulea, au fost secvenţe majore în ilustrarea măiestriei ansamblurilor, a individualităţilor orchestrale, a dirijorului. Rememorez tempii juşti în conturarea atmosferei, nuanţările coriştilor, abordările în moliciuni expresive ale alămurilor, intervenţiile flautului şi ale corzilor grave. Început ameninţător de percuţie şi alămuri, urmat de corzi transparente şi tânguitoare, corul Patria oppressa a dus murmurul vocilor pe tărâmul tristeţii extreme, cu alură de marş funebru.
Şi a venit Marea scenă a somnambulismului Lady-ei Macbeth, Vegliammo invan due notti, pagină din ultimul act ce supune soprana la provocări diferite faţă de rest. Prefaţată de tema dureroasă a viorilor, aria Una macchia e qui tuttora a fost interpretată într-o colorizare variată ce a transpus imaginile ireale ale eroinei inconştiente, prin filaje, diminuendi, încoronate de faimoasa supra-acută finală, Re bemol, în pianissimo, pe fir de voce.
Au rostit replici baritonul Vincenzo Serra (Medicul) şi mezzosoprana Cristina Reale (Doamna de companie a Lady-ei Macbeth), artişti ai corului.
Sigur, Anna Netrebko nu are nici geniul callasian, nici puterile lui Shirley Verrett, dacă mă raportez la două Lady Macbeth referenţiale ale Scalei din Milano. Dar creativitatea cu care înzestrează în ziua de astăzi rolul rămâne însemnată şi vizează performanţa memorabilă.
Vraja apelor
Partea a doua a debutat cu Uvertura Othello, op. 93, de Antonín Dvorák, piesă orchestrală mai puţin cunoscută, în care s-au regăsit idei melodice asemănătoare cu pasaje din opera Rusalka (îndeosebi la traseele cordarilor), ca şi marşuri cu motive inspirate din melosul naţional ceh, totul subsumat gândurilor shakespeariene de iubire şi gelozie violentă. Uvertura face parte dintr-un triptic intitulat de compozitor Natura, viaţa şi dragostea şi care mai cuprinde În natură, ca şi mai des cântatul Carnaval.
Aria Rusalkăi, Mesicku na nebi hlubokém, din actul prim al operei omonime de Dvorák a fost readusă în atenţia publicului, pe parcursul ultimelor decenii, de diva americană Renée Fleming. De
atunci, multe soprane lirice şi-au introdus-o în repertoriu, reproducând un anumit tipar, care a desemnat-o ca adevărat şlagăr. Este Aria lunii, Invocaţia către lună, Adoraţia lunii, este întrebarea pe care eroina o adresează astrului nopţii în ajutorul găsirii iubitului, încheiată cu imploraţia fierbinte de a nu dispărea în nori, de a nu o lăsa singură. O muzică inspirată.
Ceea ce a creat Anna Netrebko în cele câteva minute ale ariei a depăşit orice aşteptare şi a transpus auditoriul într-o stare magică de visare, de reverie, de contemplaţie, de meditaţie. Ca venit din calmul apelor în care sălăşluieşte, limpede, catifelat şi seducător, glasul Rusalkăi a învăluit totul în vrajă de la prima rugă. Un pianissimo moale ca aburul de pe lac, cu legato impecabil. Abandonuri delicate au îmbrăţişat frazarea.
Cea de-a doua rugă (strofa secundă) a continuat parcă şi mai inspirator, şi mai subtil, şi mai rafinat. Rusalka a părut temătoare în îndrăzneala de a i se adresa chiar misterioasei Doamne a Nopţii. Pianissimele au plutit, ca şi linia vocală, către culminaţia finală, Si bemol acut în forte, Mesicku nezhasni!, … să nu dispari, să nu dispari…!
Admirabilă construcţie, admirabile efecte răscolitoare de suflet!
Ca bis, Anna Netrebko a oferit liedul Cäcilie de Richard Strauss, într-o tălmăcire vibrantă (în toate accepţiunile cuvântului) ce a implicat un expozeu diferit, cu multă deciziune, în concreteţe, al unui poem de dragoste pe versurile lui Heinrich Hart. Arpegiul ascendent acut, finalizat cu Si natural, a încheiat glorios scurta pagină. Aplauze nesfârşite.
Somptuozitate sonoră
Antonio Pappano a ales ca ultimă piesă din program poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss, piesă de rezistenţă a instrumentiştilor, în care masivitatea scriiturii, densitatea orchestraţiei, dar şi nevoia sublinierii individualităţilor tematice (la corn, clarinet…) i-au oferit posibilitatea etalării unei debordante energii, a unor convingeri solide în selectarea şi suprapunerea planurilor, pentru conturarea subtilă a întâmplărilor vieţii eroului popular, până la sfârşitul tragic pe eşafod. Orchestra a sunat somptuos.
Înainte de primul acord al poemului straussian, dirijorul a creat un moment onorant, omagiindu-l pe Vincenzo Camaglia, trompetist – veteran al orchestrei. „Astăzi nu celebrăm numai Crăciunul şi pe Anna Netrebko, ci şi cariera de patruzeci şi trei de ani a lui Camaglia“ a spus Antonio Pappano, oferindu-i flori în aplauzele publicului şi colegilor. Un gest asupra căruia trebuie reflectat, spre luare aminte în context românesc…

Untitled-15

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper