Al doilea lapte

Un articol de GABRIELA DÃIANU

Alina Purcaru (coord.), Poveşti cu scriitoare şi copii, Editura Polirom, 2014, 256 p.

 

La iniţiativa Alinei Purcaru – jurnalist cultural –, optsprezece scriitoare din câmpul literar autohton povestesc despre relaţia lor cu scrisul în perioada imediat următoare naşterii copilului/ copiilor. Textele scrise de Carmen Muşat, Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Domnica Drumea, Cristina Ispas, Luminiţa Marcu, Angela Marinescu, Ştefania Mihalache, Ioana Morpurgo, Viviana Muşa Augusto, Simona Popescu, Adina Rosetti, Miruna Runcan, Georgiana Sârbu, Simona Sora, Mihaela Ursa şi Elena Vlădăreanu variază, ca formă discursivă, de la eseu la autoficţiune, însă urmăresc câteva linii de fugă comune: toate problematizează preschimbările interioare pe care le produce maternitatea şi contrapunctul acesteia în activitatea efectivă a scrisului. Dacă iubirea este o supratemă intrinsecă, interesantă devine metafora laptelui, ancorată, încă de la începutul cărţii, de Svetlana Cârstean. Astfel, după naştere, scriitoarea-mamă operează cu două feluri de lapte: unul alb, matern, nutritiv, celălalt negru, tipografic, plumbuit, literal, dar la fel de hrănitor şi eliberator.
Cartea nu se rezumă la reconstituirea relaţiei de continuitate sau ruptură cu scrisul. În siajul ei, unele dintre poetele, prozatoarele şi eseistele provocate de Alina Purcaru se introspectează, depun confesiuni denudate, chiar viscerale despre o perioadă deloc uşoară a existenţei lor. Cu toate acestea, niciuna nu priveşte graviditatea şi copilul drept o imixtiune în mersul firesc al activităţii literare. Transformarea într-o mamă, adică într-o fiinţă cu o psihologie şi un instinct complet diferite de ale celorlalte persoane, le induce angoase, insomnii, depresii postpartum, fobii şi alte stări din spectrul tulburărilor.
Poate cel mai reprezentativ exemplu în acest sens este textul Domnicăi Drumea. Poeta se confruntă, după naştere, cu o lipsă completă de somn, pierdere în greutate şi anxietate, produse, mai ales, de dorinţa de a avea acces la o lume aseptică. Acolo ar putea să se izoleze, ca într-un balon, alături de fetiţa ei, departe de bărbaţi, sex şi orice altă formă de apropiere fizică în afară de cea a fiinţei căreia i-a dat viaţă. Pentru autoarea „Crizelor”, „lucrurile din afară nu mai există”. Primul poem de după naştere filtrează neliniştile femeii – fără a dezvolta, însă, subiectul maternităţii – şi prinde contur într-un moment de linişte eterică a fetiţei.
Nu numai Domnica Drumea rememorează putinţa de a scrie în durata infinitezimală a tihnei bebeluşului. Într-un interviu sfâşietor, Angela Marinescu îşi aminteşte că, după o perioadă foarte dificilă, marcată deopotrivă de suferinţa fizică şi psihică, a reuşit să scrie prima ei carte foarte bună în pauza de două ore cât fiul ei, Alexandru, dormea. Pentru poetă, cuvântul „naştere” nu este suficient de cuprinzător pentru a reda profunzimea actului creator, aşa că preferă să-l numească „facere”: „L-am făcut pe Alexandru”. De asemenea, Svetlana Cârstean, Adina Dabija, Ana Dragu, Cristina Ispas, Carmen Muşat, Adina Rosetti sau Mihaela Ursa mărturisesc că citeau şi scriau mai ales noaptea, atunci când îşi vegheau copiii, sau ziua, profitând de calmul lor nebănuit. Aşa cum este firesc, există viaţă şi după procreare, în ciuda avertismentelor din partea persoanelor care aplică „lovituri directe”, spunând „nu ar fi trebuit să faci copii dacă vrei carieră universitară” (reproş adresat Mihaelei Ursa) sau imaginându-şi proaspăta mamă drept o „creatură obsedată de colici, pamperşi, mărci de lapte praf şi medicamente de răceală” (prejudecată de care se loveşte Adina Rosetti).
Pe de altă parte, pentru Adina Dabija, Luminiţa Marcu, Ştefania Mihalache şi Simona Popescu, maternitatea a fost etapa în care literatura n-a contat. Statutul de mamă full-time nu este o deprivare de sine, ci, aşa cum o caracterizează Ştefania Mihalache, „o existenţă integrală, care se suprapune peste a ta, o învăluie şi o dublează cu un contur îngroşat”. De aceea, autoarea nu a simţit imboldul de a se cufunda în literatură (nici nu a scris vreme de patru ani): „în perioada asta nu mă gândesc deloc la scris. Nu-mi lipseşte. Cinstit vorbind, nu-mi trebuie nimic. Mă simt plină, plină. Nici măcar eu însămi nu-mi lipsesc. Să fii mamă pare o plăcută părăsire de mine”. În mod similar, Simona Popescu s-a dedicat întru totul rolului de mamă, motiv pentru care nu a scris deloc şi nici nu a citit în primele luni de viaţă ale fetiţei mult dorite. Mai târziu, pentru a se putea aduna, mergea în cafenele de lângă casă, unde cerceta frugal pentru lucrarea de doctorat. Splendidul poem ce deschide eseul Anei Dragu sintetizează cel mai bine împletirea scrisului cu actul matern: „am copii/ vreau copii/ ce bine că dormind lângă tine am născut copii/ faceţi copii/ mulţi copii/ copiii nu te lasă să mori/ copiii nu te lasă să scrii”.
Textele Ioanei Morpurgo şi Luminiţei Marcu prelucrează idei din proiecte literare mai ample, inspirate de reverberaţiile maternităţii. În romanul epistolar Fructul, întemeiat pe corespondenţa ficţională dintre L.M. şi dr. Alphonse Fruchter, autoarea Mansardei cu portocale aproape că epuizează, într-o formă mistificată – datorată scrisorilor închipuite – frământările dinainte de naştere, precum şi sfaturile pe care femeia însărcinată le poate primi. Astfel, prin vocea bătrânului doctor este desfiinţată orice tentativă de a devia graviditatea de la adevărata ei esenţă: sarcina nu este o boală şi nici un teren de marşare pentru ipohondriile femeieşti, căci pentru a fi o mamă bună trebuie, mai întâi, să fii fericită şi mulţumită de sine. De cealaltă parte, personajul L.M. se plânge că nu poate scrie deloc în această etapă, sarcina fiind „o treabă a dracului de incomodă” şi creând „neplăcerea fizică în corpul unei femei care obişnuia să trăiască într-o oarecare armonie cu el”. Ajunsă în momentul crucial al apropierii naşterii, naratoarea va avea revelaţia inferiorităţii propriei vieţi în raport cu cea a pruncului încă neadus pe lume şi ar pleda, dacă ar fi cazul, pentru salvarea acestuia în dauna sieşi.
Ioana Morpurgo alege să pună în lumină dificultatea de creşte un copil într-o ţară şi o limbă străine. Prozatoarea are durul sentiment că şi-ar fi avortat limba maternă şi se confruntă cu oprelişti în faţa îndeplinirii unui act desexualizat în România, alăptatul în public. În Marea Britanie, acesta este privit ca un afront adus simţului comun: „I don’t want to be rude…Dar nu consider (traducerea scriitoarei – n.m.) că un loc ca ăsta, un loc public vreau să zic, e… tocmai potrivit pentru alăptat. Înţelegeţi… sunt bărbaţi de faţă, copii”. Noua poziţionare socială a femeii nu este motivată numai de diferenţele culturale, ci şi de o anumită metamorfoză interioară, deschisă acum spre zonele liminale ale cunoaşterii. De exemplu, Mihaela Ursa mărturiseşte că maternitatea i-a abolit misoginismul ce o făcuse să nu acorde credit naturalului şi feminismului, iar Ştefania Mihalache numeşte „noua situare socio-culturală” „o încadrare de tip «şi-şi»”.
Prin urmare, Poveşti cu scriitoare şi copii are o problematică amplă, ce transgresează tematica anunţată de titlu. Volumul coordonat de Alina Purcaru este, mai mult decât o poveste despre scriitură, travaliu, naştere, creştere de copii, o poveste despre iubire care dezleagă răspunsul la întrebarea pusă la început de Svetlana Cârstean: „cine a fost mai întâi, naşterea sau scrisul?”

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper