A fi sau a nu fi Charlie

Un articol de MARIA CERNAT

Dosar: Lumea la ora solidarităţii

S-a scris enorm despre tragedia de la Charlie Hebdo. Ca reacţie imediată la ceea ce s-a petrecut a apărut mesajul de solidaritate cu victimele atentatului. „Je suis Charlie!”, s-a scris necontenit şi în presă, şi pe paginile personale de pe reţelele de socializare. Sub imperiul emoţiilor de moment, foarte mulţi intelectuali autohtoni s-au grăbit să se dezică de acest mesaj. Într-o lipsă de empatie care n-ar trebui să ne mire într-un spaţiu dominat de ură socială, mulţi pretind că jurnaliştii „şi-au căutat-o cu lumânarea”. Adică, ce să mai discutăm, mortul e de vină! Au îndrăznit să deseneze în ipostaze ireverenţioase o persoană despre care se presupune că a trăit mai bine de 1.000 de ani în urmă. Concluzie: e clar, avem tot dreptul sã-i ucidem pe ei, pe jurnaliştii care trăiesc acum, în faţa noastră, persoane vii, în carne şi oase! Asta pentru că nu se face să glumeşti pe seama unor fiinţe despre care alte fiinţe cred că sunt sfinte (1).
Reacţia opusă este la fel de blamabilă: islamiştii sunt răi de la natură. În plus, ei sunt îndobitociţi cu ajutorul unei religii fundamental violente şi comit crime la comandă, motiv pentru care trebuie să-i dăm afară din casa noastră primitoare şi tolerantă. Această reacţie (2) a generat şi ea un val de critici la care subscriu total, critici foarte bine sintetizate de propoziţia „Je ne suis pas Mândruţă!”. Să acuzi o populaţie de sute de milioane pornind de la acţiunile celor doi atacatori e tentant pentru unii (3), dar complet neproductiv, dacă vrem să aflăm cauzele a ceea ce s-a petrecut.
Într-o excelentă analiză (4) a ultimului număr se arată un lucru foarte clar: Charlie Hebdo era o revistă de umor care critica în proporţii variind de la număr la număr categorii foarte diverse, de la politicieni la figuri religioase, grupuri etnice sau comunităţi culturale. E foarte trist că trăim într-o lume în care trebuie să măsurăm cantitativ şi numărul de glume şi temele acestora ca să dovedim că nu suntem agenţi cu interese oculte. Că nu suntem nişte ipocriţi care glumesc doar pe seama musulmanilor, temându-ne să-i luăm la mişto pe evrei, de pildă. Făţărnicia celor care susţin că n-ai dreptul să râzi de cele sfinte este şocantă. Mai ales că n-a pus nimeni bombe la revistele pornografice. Pe acelea probabil că le gustă pe ascuns reprezentanţii onorabili ai ambelor tabere, islamişti dedicaţi cauzei sau creştini fervenţi. N-am văzut revoltă şi ură împotriva pornografiei infantile sau a popularizării violenţei. Când vine însă vorba de anumiţi profeţi ai religiilor monoteiste, aruncăm totul în aer!
Dar nici cu cei din tabăra adversă nu mi-e ruşine! Deşi par apologeţi ai unei Europe a toleranţei şi a cooperării paşnice între reprezentanţii diverselor culturi, când vine vorba despre musulmani, le cam ies zvasticile de sub cămaşă! Camuflat sub un discurs aparent civilizat, rasismul scoate capul atât în discursurile delirant islamofobe cât şi în cele cu ştaif ale unor intelectuali ca Andrei Pleşu sau Neagu Djuvara. Imaginea „arăboiului retardat politic, închistat, rău şi exclusivist” seamănă prea mult cu un autoportret foarte reuşit al celor care se străduiesc să o proiecteze asupra unei comunităţi foarte numeroase şi diverse – musulmanii. Şi, ca să nu spuneţi că nu avem şi noi, cre(ş)tinii de diverse orientări, potenţial de manifestări delirante, aveţi pe YouTube un exemplu grăitor (5).
Prin urmare, Je ne suis pas Papahagi, Je ne suis pas Mândruţă şi, foarte hotărât, Je ne suis pas Radu Banciu!
În anul 1995 cardinalul Carlo Maria Martini şi profesorul Umberto Eco au fost invitaţi, alături de alte personalităţi, să răspundă la întrebarea care constituie totodată titlul unei lucrări traduse şi la noi în ţară: În ce cred cei care nu cred (Polirom, 2011). Cred că cel mai pertinent punct de vedere îi aparţine lui Vittorio Foa: „Confruntarea nu are loc între credincioşi şi necredincioşi, ci
în felul în care credem şi felul în care nu credem”. La limită, poţi să crezi în orice, atâta timp cât nu îţi impui credinţa cu Kalaşnikovul!
E greu să trasezi linii demarcante ferme între taberele care se opun. Unul dintre cele mai perverse efecte ale acestor atentate este impresia că fundamentaliştii criminali lucrează mână în mână cu serviciile secrete. Atacând unele dintre acele instituţii care se opun intervenţiilor în forţă în ţările arabe, rasismului, islamofobiei, limitării dreptului la viaţă privată prin supraveghere continuă – adică instituţiilor de presă –, fundamentaliştii îi hrănesc, conştient sau nu, tocmai pe duşmanii lor – serviciile secrete şi militare din ţările occidentale.
Trăgând linie, cred că oricine este împotriva anihilării umorului – de bună sau proastă calitate – prin crime este Charlie! Nimeni nu ne-a pretins să fim de acord cu tot ce s-a scris vreodată în Charlie Hebdo atunci când s-a propus acest mesaj de solidaritate. Dacă suntem împotriva gloanţelor ca răspuns la caricaturi, suntem Charlie!    n
Referinţe:
(1) http://www.dcnews.ro/adrian-papahagi-sa-i-ba-i-joc-de-cele-sfinte-ale-credin-ei-e-ic-in-fran-a_464151.html
(2) https://www.facebook.com/lucian.mindruta/posts/10203615460729078
(3) http://www.nasul.tv/2015/01/10/banciu-versus-islam-declaratii-socante-reprezentantii-islamului-din-romania-reactioneaza-si-vor-daune-in-instanta/
(4) https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/ 09/ charlie-hebdo-o-decriptare-completa-pagina-cu-pagina-a-ultimului-numar
(5) https://www.youtube.com/watch?v=WrNwb NgCooY

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper