Victorie muncită: Whiplash de Damien Chazelle

Un articol de CÃTÃLIN OLARU

Un elev ambiţios, un profesor dur, o competiţie importantă care se apropie: tiparul poate fi declinat în nenumărate variante, în funcţie de disciplină (sportivă, academică, politică etc.). Doar pentru că în cazul de faţă e vorba de jazz, iar competiţia importantă e un concurs de interpretare, nu Campionatul mondial de fotbal sau Olimpiada, asta nu înseamnă că reţeta nu e (până la un punct) respectată. Meritul scenaristului Damien Chazelle e că jazzul nu e un lucru ales la întâmplare pentru că dă bine sau în legătură cu care s-a documentat din cinci videoclipuri cu Kenny G. văzute pe YouTube, ci ceva la care chiar se pricepe. Chazelle însuşi a fost baterist de jazz în liceu, iar povestea lui Andrew (Miles Teller) e de fapt a lui. Această viziune din interior e dublată de talentul său ca regizor de a face din genul muzical – văzut ca pretenţios şi plictisitor de un public mainstream –, un mare spectacol tocmai pentru acest public mainstream, fără să deranjeze sensibilităţile fanilor. Având sânge utilitar (pe post de „iată-cât-de-dură-e-viaţa-de-jazzman!“) ca într-un slasher mai pudic, un profesor, Terence Fletcher (J.K. Simmons), pe care Chazelle îl reabilitează prea târziu (adică după ce îi acordă tratamentul rezervat unui negativ pur-sânge), şi un erou pe care acelaşi Chazelle nu se sfieşte să-l facă nesuferit, Whiplash glamor-izează jazzul. Văzut ca o disciplină ca oricare alta, nu ca artă înaltă, aceasta se cuvine venerată indiferent cine, când, unde şi cum o practică, într-o asemenea măsură, încât face ca sarcina de păstrare a ritmului pe o melodie compusă în urmă cu mai bine de şaptezeci şi cinci de ani să pară ceva la fel de important cum e marcarea unui gol al victoriei în ultimul minut al prelungirilor, ceea ce aş zice că e un indicator destul de important al eficienţei sale.
Când întreg universul conspirã:
I Origins de Mike Cahill
Prezentat în premieră la festivalul Sundance din 2014 şi proiectat în România în cadrul Festivalului de Psihanaliză şi Film, I Origins al lui Mike Cahill împacă şi capra, şi varza, adică şi adepţii evoluţionismului, şi credincioşii de toate confesiunile, atâta doar că o face democratic, adică îi împacă pe rând. Meciul se desfăşoară între doctorul Ian Gray (Michael Pitt) şi însuşi bunul Dumnezeu, iar cei doi îşi adjudecă fiecare câte o repriză. Cu toate acestea, la Sundance, filmul a primit premiul „Alfred P. Sloan“, acordat în memoria fostului director general de la General Motors producţiilor care au drept temă ştiinţa sau tehnologia, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva I Origins a concurat singur la această categorie.
Ajutat de o asistentă plină de resurse (Karen, interpretată de Brit Marling), Gray încearcă să redemonstreze evoluţionismul, pornind de la diversele etape de dezvoltare ale ochiului uman (mai exact, încercarea lui nu e doar de a face ca sistemul vizual al unui organism viu să treacă prin toate etapele evolutive şi atât, ci de a face ca sistemul vizual al unui organism viu să treacă prin toate etapele evolutive pentru a infirma validitatea a orice iese din sfera cercetării ştiinţifice). Experimentele lui sunt descrise mai amănunţit decât se întâmplă de regulă în filmele de gen. Nu ştiu dacă sunt şi temeinic documentate, dar asta contează mai puţin. Din cruciada sa oftalmologică ar trebui să ne fie clar ca lumina zilei că protagonistul e un individ cât se poate de pragmatic. De aici contrastul supralicitat dramatic dintre el şi viitoarea lui soţie, dar şi cel involuntar dintre Gray din debutul filmului şi Gray, vãzut şapte ani mai târziu. Pe cât de fundamentate sunt sau par a fi concluziile la care eroul ajunge în chestiunea evoluţiei ochilor, pe atât de puţine dovezi îi trebuie pentru a crede în existenţa unei lumi supranaturale după moartea lui Sofi (Astrid Bergès-Frisbey). În I Origins, transcendenţa se traduce prin semne şi reîncarnare, care se traduc cumva, nu e deloc clar cum, prin Dumnezeu. Succesul filmului depinde nu atât de eforturile lui Cahill şi ale membrilor echipei sale, cât de preexistenţa condiţiilor care fac ca unei persoane să i se pară normal ca religia tradiţională şi o sumă de credinţe noi, a căror trăsătură comună e conceptul amorf de energie, să coexiste. Nu e deloc întâmplător că Gray trebuie să ajungă în India, leagăn de serviciu al spiritualităţii cinematografice, pentru a primi darul cunoaşterii. I Origins se vrea profund, însã e doar un Eat Pray Love independent şi mai trist.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper