Un telefon ce moartea aduce

Un articol de Mariana Criş

În viaţă se întâmplă să primeşti un telefon şi să te lase fără grai. Astfel mi s-a întâmplat când prietena mea, Doina Rizea Georgescu, mi-a comunicat că o altă bună prietenă, poeta Cornelia Maria Savu, nu mai este. Un moment am crezut că poate fi o farsă. Dar, de la celălalt capăt al firului mi s-au dat detalii. Am închis telefonul. Apoi l-am sunat pe Dan Mircea Cipariu, pe Denisa Comănescu şi lista ar putea continua. Nu puteam să cred că o fiinţă solară, aşa cum părea Cornelia Maria Savu, nu mai exista, dispărând în condiţii dramatice. Nu puteam să cred că viaţa a fost atât de neîndurătoare cu ea. Pe 4 septembrie împlinise 60 de ani. O vârstă matură, care o plasa în prim planul poeziei noastre contemporane. Primul volum, Totem în alb, publicat în 1973, la Editura Eminescu, girat în prealabil de profesorul Nicolae Balotă, avea să-i aducă recunoaşterea breslei, impresionând prin maturitatea reflexivă şi prin bogăţia şi diversitatea lexicului. Criticul Laurenţiu Ulici, în a sa  Literatură română contemporană, observa că există în poetica autoarei o „tendinţă a ascunderii“ spre o mai dreaptă revelare de sine. După volumul de debut au urmat studiile universitare, când tânăra, venită din Vatra Dornei, intra în priză directă cu viaţa literară universitară. Cum ea avea darul prieteniei, repede s-a adaptat cenaclului, condus de profesorul Ovid. S. Crohmălniceanu. Au fost ani senini pentru Cornelia, când ea împreună cu Denisa Comănescu împărţeau proviziile aduse de acasă. Au fost ani de acumulări culturale, când îi studia cu ardoare pe marii poeţi englezi şi americani, când ea însăşi încerca să-şi modeleze discursul poetic, pendulând între impersonalitate, Isarlâkul barbian, barocul lexical cu arhaisme şi neologisme într-o predispoziţie ludică ce se vădeau a fi rarităţi în acei ani ai deceniului opt ai secolului trecut. După debutul foarte bun, a urmat în 1978 volumul Uraniu, forme şi oameni de zăpadă (Editura Eminescu), unde reflexia asupra poeziei se făcea din unghiul de vedere al autoarei, al textului şi nu din cel al receptorului. Era perioada când îl studia pe Dimitrie Cantemir, pe care tot timpul l-a considerat a fi unul dintre cărturarii neamului. În fapt, prin poemul Balada crăiesei Mab, a încercat o prolegomenă la Istoria ieroglifică de o virtuozitate şi imaginaţie lexicală rar întâlnite. În acelaşi ton ludic, conceptual, plin de citate culturale, s-au înscris şi volumele următoare: Emblema (Editura Eminescu, 1980), Aventuri fără anestezie (Editura Eminescu, 1983), Semne de viaţă (Editura Eminescu, 1987). În toată această perioadă, Cornelia Maria Savu îşi ducea viaţa în frumoasa Bucovină. A fost profesoară de engleză la liceul din Vatra Dornei, apoi a lucrat foarte puţin la Inspectoratul de Cultură al judeţului Suceava.
Anul 1990 avea să aducă schimbări în viaţa ei. Un telefon de la Daniela Crăsnaru, directoarea, pe atunci, a Editurii Creangă, a adus-o pe poetă la Bucureşti. Cornelia s-a angajat ca redactor al acestei case editoriale. Dar nu a stat prea mult la editură, pentru că simţea că a sosit momentul să fie prezentă în presa scrisă. S-a angajat la cotidianul Curierul naţional, unde a semnat sute sau poate mii de articole, reportaje, interviuri. Avea o peniţă ascuţită şi ştia unde să pună punctele pe „i“, încât devenise o jurnalistă redutabilă. În acest timp am cunoscut-o eu şi m-a impresionat  fondul ei de o rară cultură, memoria citatelor culturale, precum şi uşurinţa cu care mânuia condeiul, abordând teme culturale diverse: de la literatură la teatru, plastică şi muzică. Avea un fair play şi o luciditate în scris cum rar se mai găseşte astăzi în presa noastră culturală de cotidian. Au fost ani când părea că poezia o pusese în cui şi se avânta cu toată energia în presă. În lungile discuţii pe care le-am purtat, în diverse spaţii (de la restaurant, la mine acasă), simţeam că poeta nu murise. Şi a venit acel an, 2005, când la Editura Vinea a publicat volumul Roman cu sertare. În fapt, o plachetă, care a fost şi premiată de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, densă, un strigăt de disperare în faţa unei istorii implacabile care ştie să jongleze cu destinele noastre. A urmat perioada revistei Cultura, unde lucra cu mare drag.
Ceea ce afirmase Cornelia Maria Savu cu ani în urmă, că „poezia începe să semene tot mai mult/ cu oglinda în care nu te poţi privi/ decât refuzându-te“, avea să fie trăit în mod acut de poetă. Privind-o, îţi dădeai seama că dincolo de zâmbetul jovial, de privirea vie, se ascunde o mare tristeţe. Era tristeţea pe care ea o trăia clipă de clipă, confruntându-se cu impasibilitatea unei societăţi care refuză să-i vadă pe creatori. Dispariţia ei tragică avea să ne readucă în faţă un adevăr pe care clasa politică, guvernanţi, locatari ai Cotroceniului nici nu-l iau în seamă. Viaţa cotidiană a poetului în România secolului XXI este o traversare zilnică a Golgotei existenţiale, ce ţine mai degrabă de considerente economice, şi nu spirituale. Dezinteresul tuturor acelora care au atribuţii decizionale în a gestiona banii publici destinaţi culturii şi oamenilor care o „produc“ duce la tragedia care a marcat decesul acestei poete remarcabile. Sigur responsabilii nu ştiu nimic despre ce înseamnă să-ţi duci viaţa drămuindu-ţi fiecare bănuţ, renunţând la minimul de confort civilizat în mijlocul unei Capitale ce se vrea europeană. Nu au auzit despre burse de creaţie, despre fondul de susţinere al creatorilor aflaţi în nevoi, şi în general despre… Nimic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper