Un sfert de veac de începuturi

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Mi-e greu să mă obişnuiesc cu gândul că a trecut atât de repede un sfert de veac de la Revoluţie şi încă n-am aflat „cine a tras în noi după 22”, dacă au fost „alungaţi lupii”, vorba unui liberal autentic, sau dacă abia după aceea au venit.

După cum n-am aflat nici de ce nu s-au făcut cele „numai 400 de mii de procese” promise comuniştilor de către aceeaşi importantă personalitate. Mai mult, cu toate că au murit zeci de mii de eroi adevăraţi în închisori, în lagăre sau  în munţi,  cu arma în mână, abia acum s-au găsit doi torţionari senili şi neputincioşi care, poate vor plăti  nu numai pentru crimele lor, ci şi pentru ale celor ce au murit împăcaţi, în paturile lor, convinşi că şi-au făcut datoria faţă de partid. Mi se pare bizar că, după atâta timp, se impune o întrebare  dură, pe care nici n-am fi putut-o bănui în acel neuitat sfârşit de decembrie 1989:  mai avem, oare, o ţară? Oarecum… sau putem alege orice alt cuvânt care înlocuieşte o ridicare din umeri sau un da rostit din inerţie. Oscar Wilde spunea undeva că un gentleman adevărat nu se amestecă niciodată în propriile afaceri şi, din acest unghi privite lucrurile, dacă ţara n-ar fi un rai al mitocanilor şi lichelelor,  observaţia ni s-ar potrivi întocmai: o rezervaţie de gentlemeni! Ce a mai rămas din acest spaţiu care mai este numit încă România? De vândut s-a vândut cam tot ce se putea şi, se ştie, la un  preţ de nimic, un fel de bacşişuri pentru cei ce ne-au dăruit democraţia aşa cum este ea acum. Căci libertatea ne-am luat-o singuri şi am păstrat-o o vreme până când a început să ne obosească. Mai departe: de bani se ocupă F.M.I., care, aşa cum s-a putut vedea chiar în aceste zile, ne tratează ca pe nişte repetenţi pe care se poate experimenta orice tâmpenie, deoarece în faţa oricărui Neicanimeni din Vest lipim călcâiele şi îndoim coloana, răspundem, adică, la orice comandă, ca nişte valeţi zeloşi decerebraţi. În aceeaşi ordine de idei, apărarea este în seama NATO, noi suntem cu strigătele de ajutor şi cu carnea de tun. La noi, mereu, de nişte ani, vin ruşii pentru că ne scapă din vedere faptul că sunt de foarte multă vreme aici, prin năravurile uitate în gene; partea bună şi frumoasă, complexitatea trăirilor, o cultură uriaşă rămânând să fie descoperite de cei ce vor veni, dacă aceştia nu se vor exterioriza cumva prin alte sunete, nearticulate, spre care ne orientează milioanele de analfabeţi. Iar analfabetismul nu-l mai datorăm „grelei moşteniri”, ci face parte dintre succesele cele mai de seamă ale clasei politice postdecembriste, la fel ca toate bolile sărăciei şi inculturii, odinioară eradicate. Dar, după cum lesne putem constata din acest jenant tablou de istorie recentă,  de celelalte amănunte necesare supravieţuirii se ocupă U.E., care ne „recomandă” până şi lungimea castravetelui şi câte foi trebuie să aibă o ceapă. De cel mai sensibil capitol ce ţine de specificul naţional, de identitatea noastră – de cultură în înţelesul cel mai profund – se ocupă, în ultimii ani, ungurii, a căror prietenie multiseculară faţă de noi, românii, a fost dovedită în multe împrejurări  şi, îndeosebi, după Trianon. De altfel, n-ar trebui să ne mirăm de unguri, din moment ce noi înşine nu ne cunoaştem propriile valori – de ieri şi de azi. De la cine ar putea să înveţe tinerii, de vreme ce gura cea mai autorizată a patriei a spus răspicat, urbi et orbi, că şcoala românească produce tâmpiţi? Oamenii de cultură de calitate, tot mai puţini, rezistă fiecare cum poate şi cât poate, căci marile spectacole aparţin deocamdată Preşedintelui în exerciţiu şi D.N.A.-ului, care, nu am nici o îndoială, sunt campioni europeni la arestări spre a mulţumi setea de justiţie a Marelui Licurici. Deocamdată nu am reuşit să mă dumiresc dacă sunt mai tâmpiţi corupţii noştri decât corupţii altora sau dacă aripa geniului a mângâiat pentru o clipă frunţile procurorilor ori ura şi sadomasochismul se potenţează reciproc. Oricum, de la şeful patriei până la cea mai banală mânuitoare de mop, toţi depind de toanele procurorilor. Adaptând o veche zicală – „unde-i lege nu-i tocmeală” –   realităţilor româneşti, nu e lege, ci tocmeală. La care s-ar potrivi, după Panait Istrati, o continuare: „slabă ţară, rea tocmeală, f… de rânduială”. Din lista realizărilor noastre postrevoluţionare, nu poate fi ignorat pământul pentru care s-a murit în diverse războaie şi răscoale şi este cel mai râvnit bun cu putinţă. Acum nu greşim deloc spunând: pământ arab, pământ italian, austriac, unguresc etc., dar  cu strângere de inimă, şi pământ românesc. Înainte de ultimul război, într-un foarte convingător pamflet, Camil Petrescu observa că România produce petrol, grâne şi… eseişti. Astăzi importăm nu numai grâul şi petrolul – propriul petrol! –, ci până şi pătrunjel, ceapă şi morcovi. În privinţa eseiştilor nu stăm grozav, dar, cum nu există o preocupare serioasă pentru cultură, pentru şcoală şi tipărituri, avem în schimb cea mai consistentă producţie de anticomunişti, de unde şi legătura lor, deocamdată epidermică, superficială, cu eseul. Aceştia, anticomuniştii, au apărut după Revoluţie în deplină siguranţă, când nu mai era nici Securitate, nici cenzură şi nici comunism. Şi apoi, trebuie să recunoaştem că în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nici comunismul  n-a fost în cele din urmă prea riguros, deoarece, în buna tradiţie românească, le-am luat pe toate à la légére, transformându-le după chipul nostru şi după asemănarea cu firea noastră delăsătoare. Cu excepţia unor porniri periodice, când ura şi prostia îşi dădeau mâna  pentru a comite împreună, în ciudate momente de orbire naţională, nişte crime oribile pe care justiţia imanentă le pedepseşte întotdeauna cu duritate. Deceniul ultim, de exemplu, îmi pare că este o asemenea meritată pedeapsă. N-am învăţat nimic din anii de după război, n-am înţeles nimic din istorie şi am repetat dictatura la un nivel mult mai primitiv. Acum, cu ocazia ultimelor alegeri au apărut nişte tineri anticomunişti care nu sunt convins că şi-au luat bacalaureatul, dar e sigur că n-au urmă de  idee despre comunismul împotriva căruia nici măcar părinţii lor n-au luptat. Timpul care a trecut de la Revoluţie a fost al propagandiştilor şi al activiştilor cu vanitate multă şi carte puţină ori deloc. Cei ce s-au socotit inteligenţa şi cultura naţiunii s-au numerotat, au devenit suporterii şi ciomăgarii care i-au servit pe rând, cu abnegaţie şi contra-cost pe toţi cei ce ne-au condus copiindu-i fără nici un pic de imaginaţie pe intelectualii stalinişti din primii ani de după război. Mor singuri, fără ajutor, prin urmare n-ar trebui luaţi în seamă, dacă lumea nu s-ar împiedica de ei oricând şi oriunde. În acele îndepărtate zile ale Revoluţiei, zile pline de sânge şi de speranţă, când de două ori m-au ocolit şi pe mine gloanţele, eram convins că  ceea ce mă iluzionam că va veni merită orice preţ, orice sacrificiu. Astăzi, o dată în plus, îmi amintesc discursul lui Márquez, rostit la Stockholm cu prilejul primirii Premiului Nobel, în care, printre multe altele, povestea uimirile navigatorului florentin Antonio Pigafeta care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii. În Patagonia a pus o oglindă în faţa unui băştinaş, care, când şi-a văzut chipul, a luat-o îngrozit la fugă. Cam în acelaşi mod ar trebui să reacţioneze „clasa politică” şi mulţi dintre intelectualii naţiei odată ce se vor recunoaşte, ca într-o oglindă, în propriile fapte. Mi se pare imposibil să ne mai iluzionăm că o schimbare de azi pe mâine va mai putea avea loc. Dar, dacă în anii ce vor veni, clasa politică nu va reacţiona în faţa culturii şi a ştiinţei precum patagonezul în faţa oglinzii,  speranţele într-un meritat viitor ar spori considerabil.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper