Un critic din exil: Virgil Ierunca

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Citirea prozei
Accidental frecventator, nu un fervent, al genului epic, Virgil Ierunca (16 august 1920 – 28 septembrie 2006) împacă facil curentele estetice, tradiţia cu modernitatea, conservatorismul cu experimentul, într-o viziune unionistă şi pozitivă. Extremele nu-i rămân imperceptibile, dimpotrivă, doar că într-o perspectivă apropiată, dincolo de măsura vizibilă. Camil Petrescu, „un plebeu şi un noocrat“, uneori căzut în subpolemică, balansează uşor în jurnal între orgoliu şi vanitate. Mircea Eliade, elogiat pentru romanul Pădurea interzisă sau Noaptea de Sânziene, este creatorul unui exil iniţiatic, „dezvăluitorul de tâlcuri – trăite, visate sau chemate“, ceea ce nu-l face antimodern, din contră, „creator de modernitate“. Nici Mircea Streinul nu-i un conservator sau tradiţionalist, dacă trece drept „înnoitor de forme“ în roman. Constantin Fântâneru, propus a fi recuperat, pe lângă un bun cititor al filosofiei lui Lucian Blaga, este şi el inovator, „ciudat“, „original“, în micro-romanul său Interior, care-i va interesa, să adaug, în grad înalt, pe câţiva scriitori „optzecişti“. Mihail Fărcăşanu, om de acţiune ca aventură şi joc, retras la sfârşit în singurătate, a fost întâmpinat favorabil de Virgil Ierunca în chip de recenzent la debutul de romancier. Prin „grila“ repetată obsesiv este citit Vintilă Horia, cu romanul de succes Dumnezeu s-a născut în exil: exil, adevăr, moarte, etic. Romanul Incognito al lui Petru Dumitriu este întâmpinat ca un „poem simfonic şi negru al realităţii comuniste“, marcat de aşteptările cele mai vii ale criticului: rezistenţă, suferinţă, sfinţenie. Însă Paul Goma este, din ţară, scriitorul de curaj aşteptat, „demn“ de actualitate, cel care „restabileşte demnitatea memoriei“. Goma este un realist profund adevărat, narând suferinţa României, iar prin romanul său Ostinato „suntem în rândul lumii“.
Cum se constată, liniile de lectură epică, optica personală, rămân în ansamblu aceleaşi ca şi pentru poezie.
Critica din două sisteme statale
Virgil Ierunca îşi aminteşte undeva (Româneşte, Humanitas, 1991) că, pe când a fost tânăr cronicar literar la ziarul Timpul, a victimizat consecvent amicii redactorului-şef, care-l suporta în tăcere. Acesta se numea Mircea Grigorescu şi era el însuşi un literat, ajuns însă „devorat de ziaristică“. Ceea ce, într-un anume fel, se poate spune şi despre Virgil Ierunca însuşi. Avem acolo o deliberată lectură de destin prin identificare. Deşi, desigur, producţia lor scripturală, în sens generic, se disociază. Ne-ar putea interesa acum cât de multe victime ajunge să numere acest critic cu o producţie nu tocmai întinsă, dar convins cã, profesional, criticul sãu, e,de fapt, criticul bun. Discriminează el, fie negativ, fie pozitiv? E diferit sau acelaşi cel de la începuturile, şi ele întârziate, din exil, din deceniul şapte, faţă de cel care scrie ulterior?
În volumul citat numeri pe degetele unei mâini criticii despre care scrie, cu referire aproape exclusivă la starea lor actuală, fie antumă, fie postumă. Pe criticii de partid îi executã scurt. E. Lovinescu, de mult timp dispărut din viaţă, neintrat biografic în timpul istoric românesc bolşevizat, ajunge un exclus în epoca lui Stalin, aşezat de soartă „de-a curmezişul“ vremii întemniţate, într-o „nobilă singurătate“. Nu e, dacă unii îl cred şi astfel, antiromân indiferent la istorie, dar e antirus prin antiortodoxie. Precum şi invers, antiortodox prin antirusism, altfel anticreştinismul, de la cel ortodox încolo, îi este dezagreabil ginerelui necunoscut al marelui critic. Un caz exemplar, în concluzie,
E. Lovinescu: moral, orgolios, demn, vizionar, neclintit faţă de vremuri. Continuator, notează Ierunca – ceea ce nu s-ar spune că admite în felul său obişnuit de a citi, dimpotrivă – al autonomiei estetice, în opera scrisă, acum detaşată de biografia judecată etic.
Se ridică în contra lui G. Călinescu, pe care îl dă-n lături, în definitiv, ca pe un oarecare. Recunoscut, iată, concesiv, în treacăt, ca „scriitor de valoare“, e descoperit în eroare, după ce i-a negat prezentarea literaturii române în Pléiade, acuzându-l de lipsa patriotismului şi de politizarea artistică. Acuzele acestea Ierunca i le întoarce integral în faţă lui Călinescu. Îi adaugă contradicţii de principiu, criteriu, metodă, gândire reflectată stilistic, cu consecinţe abătute în canonizarea axiologică a literaturii şi de imoralitate înscrisă regretabil în întreg (de)mersul literar şi civic. Aşadar, „principiile-i de estetică s-au lărgit, după tipicul vremurilor noi“, iar acum valorosul scriitor (auto)împins în (im)postură critică produce „raite estetice“. Cu adânci implicaţii anti-sociale: nu este el însă nici un determinist sociologizant? Totuşi, îi ţine partea lui
C. Doborgeanu-Gherea, comiţând cea mai gravă contradicţie: e pro-gherist după ce-l acuzase pe criticul socialist de la revista Contemporanul că politizează arta. Ierunca ignoră faptul că politizarea nu este unilaterală, şi ea poate primi o turnură deschisă, spectrală. Chiar şi Ierunca i s-a înscris, în anumite limite, în general antitotalitare, pe care nu i le pot aici stabili exemplar şi exemplificator. Mai departe: cu referire la metoda critică, aceasta îi apare dogmatică, superficială, caricaturală. G. Călinescu rămâne în acest stadiu al vieţii şi operei „închistat într-o metodă de veselie literară“. Cu astfel de procedură, evaluarea i s-a dereglat şi nu-i de mirare că romanul realist socialist sau proletcultist al lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, negat cum ştim mai târziu cu remuşcare de autor, i se năzare comparabil cu căderea Troiei (Romanul conştiinţei socialiste, în Contemporanul, 29 mai 1953). Pentru o simetrie a mutaţiei profunde petrecute în organul lecturii critice, G. Călinescu nu mai face atingere cu poezia, de vreme ce scrie cu uşurătate că Henri Michaux face „patologie mintală prin intoxicare“. Un soi de pamfletism îi acoperă polemismul nemotivat, de elementară „hărţuială“, ceea ce îi reflectă o conştiinţă umbrită, învăluită de o „ceaţă spirituală“. Expus exclusiv la „oportunism ontologic“, Călinescu s-a degradat deopotrivă stilistic, nu mai accede la „paradoxal“ şi, dedat la neputinţă, el livrează „perle de opacitate“. În fine, pe căile etice rătăcite, după ce propagă politic, cu mare optimism, revoluţia comunistă, el dă probă incontinentă de rea credinţă. Gândirea sa globală îi dezvăluie o „mentalitate de birlic“. Ceea ce poate însemna unicitate, singularitate vanitoasă. Totuşi, într-o lume masificată, în care numai liderul politic este primit ca un zeu.
T. Vianu este dat pur şi simplu dispărut de jurnalistul critic din exil: „nu mai e Tudor Vianu“. Ori îi apare numai camuflat şi depersonalizat: „Umbră a lui Mihai Ralea“. Silnicia regimului totalitar, lui, ca şi altora, nu le mai este adusă acum în sprijin. (Asta se va întâmpla cu Doinaş, dar numai după un timp, succesiv stalinism-dejismului românesc). Vianu, într-adevăr, laudă umanismul socialist, ajunge oportunist de rea-credinţă, în ipostaza de „demisie intelectuală şi morală“. E acuzat şi că nu-i apără pe mentorii şi elogiaţii săi din vremea libertăţii, acum cenzuraţi, ca şi cum Ierunca ar fi sigur că ar fi putut să o facă. Ca şi cum regimul totalitar ar îngădui conştiinţa individuală să se exprime, Vianu este acuzat de „amnezie de conştiinţă“. Vechiul şi noul Vianu nu se confundă, dar finalmente transformarea ar fi marcată fundamental de confuzie. Iar dincolo de etic, Vianu ajunge exponenţial pentru „tragi-comedia satelitizării esteticului“. Iată că Ierunca nu renunţă, aici, ca în multe alte poziţionări, la criteriul estetic.
Al. Busuioceanu, din exil, îi este opus integral, deşi sumar, lui T. Vianu, rămas în România bolşevizată. Vianu, fostul estetician autonomist al artei, este acum înlănţuit de utopicul comunism. Iar înstrăinarea de realitatea şi de spiritul istoric devine calea unică şi sinucigaşă. Prin formula ermetic-paradoxală „izolarea izolatului“, Busuioceanu îi închipuie rezistenţa şi insurecţia. El este albit până la strălucire, în schimb toată România este înnegrită până la amuţire şi amorţire. Ţara este „sub zodia nopţii rele“. Cuvântul, o spune Busuioceanu, şi Ierunca prin el, „a murit în România“. Tot în aceeaşi comuniune de gândire survine teza că literatura română există doar în exod şi risipire.
Alice Voinescu este reperată, mai cu seamă, pentru ceea ce pare a-i face subtilitatea: credinţa că „totul e în primejdie“. Nu-i ignoră, fireşte, contactele cu câteva mari spirite europene. Nu-i trece cu vederea acestei profesioniste a esteticii teatrului ceea ce o particularizează, anume accesul la filozofie (cea veche, fără a ajunge însă la A. Schopenhauer şi Fr. Nietzsche), îndeosebi la filosofia culturii. La vremea aceasta, anii 1960, J.-P. Sartre este pentru Ierunca un reper, contrapus unui Camil Petrescu, aflat cu regimul totalitar stalinist românesc în idilă culturală şi politică. Scriind despre Alice Voinescu mai curând lăturalnic, Ierunca loveşte contextul românesc extins. Comunismul este definit şi printr-o formula răsturnată a lui Nietzsche: „voinţa de neputere, laşitatea activă“. Săgetează trădarea intelectualilor, în termeni biblici: intelectuali ajunşi în preacurvie. Dar adoptă şi metafora „creştină“, când descoperă lipsa ereticilor profesorali. Ierunca, autorevendicat drept existenţialist creştin, caută stabilitate în adevăr, înţeles drept „puntea creatoare dintre credinţă şi viaţă“, prin intermediul universităţii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper