Un braţ de cărţi…

„Nu ştiu alţii cum sunt…”, dar pe mine, târgurile de carte, pe care le aştept cu emoţie şi nerăbdare de fiecare dată, mă epuizează fizic şi mă suprasolicită intelectual, copleşit fiind de imensa producţie de carte (CD-uri, albume etc.), revărsate pe mese, înghesuite în rafturi, depozitate în coşuri sau direct pe podea, de zeci, sute de edituri, producători, difuzori, care se întrec să-şi „promoveze” marfa – anul acesta (noiembrie 2014) au fost 750 de lansări în 5 zile de Târg (enorm!) – , suita nesfârşită de întâlniri, revederi, strângeri de mâini, salutări cordiale sau de pe vârful buzelor, vorbiri, convorbiri etc. etc., la sfârşitul cărora te trezeşti cu un braţ de cărţi, primite sau cumpărate, mult peste ceea ce ţi-ai propus, dar mai puţin decât ceea ce te-ar fi interesat cu adevărat…

Cum-necum, Târgul de Carte Gaudeamus a devenit un reper în calendarul cititorilor de literatură (de orice fel – beletristică, de consum, ştiinţifică, politică ş.a.m.d.), oameni de cultură, editori, critici literari, snobi, pierde-vară, colecţionari, elevi aduşi cu şcoala de profesorii lor şi mulţi alţii trecându-i cu sârg pragul…
Transcriu aici „vorbirile” rostite la lansarea câtorva cărţi, foarte diferite, altminteri, la care am fost invitat să spun câteva cuvinte.
Încep cu o „carte de învăţătură”, un studiu original (pe cât de original poate fi un astfel de efort) despre Eminescu. Alt chip (Editura Academiei Române, 2014), de universitarul bucureştean Gheorghe Doca. Pe colegul Gheorghe Doca de la Catedra de Lingvistică, acum, de Limbă, pe vremuri îl ştiam bine, ca specialist în predarea limbii române ca limbă străină, ca autor de manuale şi studii docte în acest domeniu în care a făcut o carieră strălucită, dovadă anii petrecuţi ca lector de limba română la mari universităţi din Franţa.
Despre preocupările lui pentru poezia lui Eminescu am aflat relativ târziu, întâi din fragmentele publicate de el în paginile revistei „Cultura”, apoi din cronicile cam acide ale eminescologului N. Georgescu la o primă carte a sa, Eminescu – o perspectivă dialogică, două volume masive, 2009, cărora le-a răspuns, polemic, dar elegant, criticul
C. Stănescu, în aceeaşi publicaţie (nr. 463, 3 aprilie 2014), în articolul „Vârsta «fractalică» a lui M. Eminescu. Notă informativă cu privire la o carte care n-a apărut” (dar avea să apară către sfârşitul anului, just in time ca să fie lansată la Târg).
Ceea ce pare evident, chiar şi urmărind de la distanţă (adică nu în calitate de eminescolog) demersul interpretativ al lui Gheorghe Doca, este faptul că autorul a ales deliberat să „atace” poezia Eminescului de pe poziţii teoretice noi, în orice caz, altele decât acelea de pe care fusese aceasta citită de cei dinainte, Maiorescu, Ibrăileanu, D. Caracostea, E. Lovinescu, G. Călinescu, T. Vianu, Vl. Streinu, şi chiar de mai actuali – N. Manolescu, I. Negoiţescu, G. Gană etc. etc.
În cartea din 2009, Doca apelează la un concept pus în circulaţie de Mihail Bahtin, cu mult timp în urmă, dar „descoperit” relativ recent, prin anii ’70 ai secolului trecut, odată cu scoaterea de la naftalină a „formaliştilor ruşi” (vezi, în acest sens, contribuţia majoră a regretatului nostru coleg, Marian Vasile, care a tradus şi a prefaţat o selecţie din studiile lui Bahtin, în 1982, şi a scris o teză de doctorat, publicată sub titlul M. Bahtin – discursul dialogic. Istoria unei mari idei, 2001).
Studiul Eminescu. Alt chip are ca suport „tehnic” teoria fractalilor, explicată doct în primul capitol al cărţii, „O gândire genuin fractalică”. O punere în temă explicită se gãseşte la Nicu Gavriluţă, Fractalii şi timpul social, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003 şi, mai înainte, în studii ale lui Ioan Petru Culianu despre istoria religiilor. Gheorghe Doca transferă, curajos, acest mod de a gândi, în ultimă instanţă, lumea, în „lumea” poeziei lui Mihai Eminescu, descoperindu-i unităţile minimale şi urmărind recompunerile întregitoare, până la produsul final. Îi sunt de folos manuscrisele poetului, la care cercetătorii au acum acces mai facil, ediţiile scrierilor lui, straturile de interpretări ale acesteia, de la Maiorescu şi Grama până la Petru Creţia şi Ioana Em. Petrescu. Aş adăuga aici studiul lui Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Cartea Românească, 2008, frapat mai ales de apropierea posibilă dintre titlul acestei cărţi şi acela al studiului lui Doca: „negocierea unei imagini” faţă de „alt chip”. Ce vor să zică cele două titluri? În primul rând că „imaginea”, „chipul” lui Eminescu, al poeziei sale, al operei lui literare, publicistice, este caleidoscopic(ă), infinit semnificativă, mereu deschisă interpretărilor şi, prin aceasta, eternă.
O altă carte care a trezit interes la Târg a fost aceea a folcloristului, etnologului, interpretului de muzică tradiţională, diplomatului, gazetarului, scriitorului Alexandru Mica, Harry Brauner. Între fascinaţia folclorului şi teroarea destinului, Tracus Arte, 2014. Multilateralul Alexandru Mica are vocaţia monumentalului, a grandiosului, a proiectelor de anvergură, dovadă studiile lui de literatură universală (Fantasticul în literatura romantică europeană – Gogol, Hoffmann, Poe, Dickens) sau despre „realismul fantastic” la Dostoievski, apoi cele de etnologie şi etnografie românească (1993, 1996), dar mai ales cele două antologii-tezaur de muzică populară, prima din 1995, 442 de nestemate folclorice poetico-muzicale în şapte volume, 35 de casete şi pliante de prezentare, dezvoltată ulterior într-o ediţie alcătuită din cinci CD-uri MP3, cu peste 700 de piese vocale şi instrumentale, pentru care am pledat, fără succes, din păcate, să i se atribuie un premiu al Academiei, în 2012.
Conţinutul celor cinci CD-uri, aşa cum apare în pliantele de prezentare, este reprodus în prima parte a volumului de faţă (titlul/numele sub care este cunoscut cântecul, durata interpretării, orchestrele acompaniatoare); sunt peste 40 de ore de cântec, înregistrat în cele mai bune condiţii tehnice, un tezaur, cum îl numesc numeroşii lui comentatori, muzicologi, folclorişti, etnologi, scriitori, gazetari, din generaţii mai vechi, mulţi plecaţi dintre noi
(Al. I. Amzulescu, Romulus Vulcănescu, I. Şeulean, Dumitru Pop, Mihai Ungheanu, Gheorghe Oprea, Gruia Stoia) sau mai tineri (Florentin Popescu, Dan Mircea Cipariu) şi mulţi alţii.
Partea centrală a cărţii este dedicată „Dascălului meu – zice autorul – într-ale sufletului românesc”, Harry Brauner, al cărui „martiriu”  este reconstituit cu atenţie, cu scrupul de cercetător, într-o primă, densă, încercare de a scrie o monografie despre marele etnomuzicolog, aflat la mijloc, între „sublimarea folclorului” şi „tenebrele politicii iudeo-kominterniste”. Propriilor sale investigaţii de arhivă oficială şi în arhiva sentimentală, Alexandru Mica le adaugă amintiri, evocări, interviuri luate de el unor contemporani care l-au cunoscut pe Harry Brauner, personalităţi ale lumii politice şi ştiinţifice a vremii (miniştrii de Externe Eduard Mezincescu şi George Macovescu, sociologul Henri H. Stahl), etnomuzicologi profesionişti de certă valoare (Mariana Kahane, Lucilia Stănculeanu Georgescu, Constantin Salcia), gazetari de prestigiu (Nicolae Carandino, Vlaicu Bârna, Victor Bârlădeanu).
Profilul etnomuzicologului, cercetătorului de teren, descoperitorului şi îndrumătorului unor mari talente ale cântecului românesc (între care, la loc de cinste, Maria Tănase) este conturat, cu lumini şi umbre, unele ţinând de partea în general neexpusă public a celui evocat (de exemplu, triunghiul sau mai bine zis cuplurile amoroase Lucreţiu Pătrăşcanu – Lena Constante, Eva P., soţia lui Lucreţiu P.–  Harry Brauner), pe fundalul unei epoci în general gri, de înainte şi de după cel de-al Doilea Război Mondial, incluzând anii de detenţie, în închisorile comuniste, ai lui şi ai soţiei sale, Lena Constante, cu accent pe evreitatea lui Harry, fratele cunoscutului grafician avangardist Victor Brauner, rămas în Occident, dinainte de Război.
Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu epoca respectivă, diplomatul Alexandru Mica adaugă un capitol „În loc de prefaţă: România sub teroarea istoriei”, reactualizând numele unor conducători comunişti de tristă aducere aminte, bine cunoscute celor mai în vârstă, de la I.V. Stalin, „genialul conducător” (înainte de Ceauşescu!) la Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Teohari Georgescu, Avram Bunaciu, Lothar Rădăceanu etc. etc., ale căror portrete „vegheau” de pe pereţii fiecărei săli de clasă din Republica Populară Română a anilor ’50 ai secolului trecut.
Alexandru Mica îşi face o datorie de onoare faţă de „dascălul” său de folclor, altminteri un mare cercetător al cântecului popular românesc şi sprijinitor generos al interpreţilor de frunte ai acestuia, anunţând, poate, o monografie Harry Brauner, atât de necesară.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper