Teatrul Urban din Iaşi iese la rampă cu… Despărţitorul

Un articol de FLORIN GALIŞ

Spectacolul Despărţitorul, scris şi regizat de cunoscutul dramaturg, regizor şi actor, Ion Sapdaru, reprezintă iniţiativa independentă a Teatrului Urban ce sper să prindă contur şi să aibă un real impact asupra vieţii teatrale din Iaşi şi a teatrului independent din România.
„Uneori am impresia că oamenii s-au născut pe pământul ăsta cu un singur scop: acela de a se despărţi“, spune protagonistul, Felix Poenaru, interpretat cu totul remarcabil de Sergiu Iulian Fleşner. Spectacolul aduce pe scenă o lume a oamenilor ce par să se fi născut tocmai pentru a se despărţi. Pe durata reprezentaţiei, suntem martorii unor crâmpeie de viaţă, a unor vigniete în care cupluri, reprezentând anumite tipologii, se despart. Despărţirea lor însă are ceva aparte: cel care doreşte să rupă relaţia apelează, întotdeauna fără ştirea partenerului, la serviciile unui profesionist, expert în despărţiri, semnând un contract şi achitând, desigur, un onorariu. În asemenea situaţii de viaţă, intră în scenă Despărţitorul, personaj inventat de dramaturgul Ion Sapdaru şi totodată autoinventat – în logica şi verosimilitatea piesei –, pentru a veni în sprijinul celor slabi, nepricepuţi să lucreze cu adevărul brutal, laşi sau inapţi să profeseze pentru o clipă francheţea şi să spună tranşant ce nu le mai convine, ce îi face să se despartă.
Succesiunea scenelor cu despărţiri se derulează într-un crescendo sensibil calibrat, atât la nivelul textului, cât şi al regiei şi jocului actoricesc, astfel încât dramatismul evoluează spre comic,  tragicomic şi grotesc, culminând cu un moment de absurd total ce aminteşte de maeştri ai genului precum Ionesco şi Beckett. Despărţirile pe care Felix Poenaru le „oficiază“ cu sensibilitate şi profundă umanitate, adesea chiar în defavoarea sa, curg parcă dintr-un corn în care abundă suferinţa, durerea şi disperarea. Prima este Andreea, elevă de liceu, prima din clasă, de familie bună, o tânără pe cât de eminentă, pe atât de „colorată“ în limbaj. Convinsă că interlocutorul ei vrea mai întâi să o agaţe, iar apoi că i-a adus marfa mult aşteptată, ea află că iubitul şi dealerul ei îi dă pur şi simplu papucii. A doua este scena tragi-comică a unui guru pe care Felix, în plină şedinţă terapeutică destinată problemelor de cuplu, îl anunţă că soţia, Hortensia, îl lasă şi pleacă în Canada. Următoarea despărţire e „relatată“ de victima Felix unui cuplu de hoţi de apartament, în fapt nişte diletanţi cu cagulă pe cap. Femeia este fosta iubită din adolescenţă a celui pe care îl recunoaşte a fi Felixirul atât de plin de viaţă de care fusese întâia oară îndrăgostită. Înainte de a părăsi scena jafului, îl prezintă soţului, hotărând împreună ca numele copilului pe care îl aşteaptă să fie Felix. Scena din cabina unui teatru pentru copii în care cei doi actori (mascaţi unul în Ursul şi celălalt în Purceluşul, ce intră şi ies din scenă pentru rol şi pentru aplauze) au avut până la Revoluţie şi după aceeaşi nevastă, provoacă un soi de râs-plâns prin stupizenia serioasă a farsei pe care şi-o joacă reciproc cei doi buni colegi şi prieteni de-o viaţă, inventând infantil unul despre altul poveşti catastrofice false. Urmează un cuplu gay, Geo-Geo, în care Geo, cel care angajase expertul vine la întâlnirea din parc şi denunţă, plin de o autentică şi hiperbolizată suferinţă, pasiunea distructivă pentru jocul de cărţi a partenerului său, Geo, pe care, în final, tot nu-l va putea părăsi.
Scena în care este atins absurdul absolut – excelent construită în text şi magistral înfăţişată pe scenă – este cea în care părinţii unei fete ”speciale” denunţă cu naturaleţe, în faţa Anchetatorului excedat de parametrii suprarealişti ai cazului, culpa morală a lui Felix Poenaru. Acesta este învinovăţit pentru omorârea prietenului din copilărie al fetei lor. Comicul debordant ia naştere graţie personajului Tobi, prietenul imaginar al fetei, originar – cum altfel! –, din Tobilandia. El ni se devoalează în toată splendoarea sa hiperrealistă prin mărturia savuros-delirantă depusă, din scaunul cu rotile, de fata care se aruncase pe geam după prietenul ei (îmbrâncit peste balustradă de tatăl său) şi produsese pagube în restaurantul în care aterizase perforând copertina blocului. Motivul sinucideii nereuşite este vestea adusă de Despărţitor, angajat de părinţii fetei, că Tobi ar fi plecat şi ar fi părăsit-o pentru totdeauna. Remarcabilă disperarea şi ”limitarea” de care dă dovadă Anchetatorul, strivit între două realităţi incompatibile, cea a delirantei poveşti a cazului Tobi, relatat cu un firesc absolut de către toţi cei anchetaţi, şi cea a necesarei redactări a unui raport în termeni rezonabili pentru şeful său. Angrenaţi în acest conflict, actorii joacă exploziv, dovedindu-şi cu prisosinţă talentul comic în scena culminantă a textului, de altfel, şi cea mai bine realizată din spectacol. Ultima despărţire are loc la biroul de desfiinţări de societăţi, unde Felix Poenaru vine pentru a pune capăt firmei. Decide însă la faţa locului să schimbe obiectul de activitate din despărţiri în împăcări, inspirat de replica: ”Pace? Pace!”. Aceasta revine obsesiv, aproape ca un şantaj, în dialogul polemic şi telenovelistic, prin ”tragismul” dintre ea şi el. El nu poate renunţa la motocicleta lui Kawasaki şi ameninţă să se împuşte în faţa ei. Ea nu doreşte să facă un copil cu un tip imatur care îşi pune pe primul loc nu viaţa, ci motocicleta. Scena grotescă, ajunsă la paroxism, încheie spectacolul prin intervenţia salvatoare a lui Felix Poenaru, care proclamă pacea şi împăcarea, restabilind ordinea universală ce fusese perturbată prin intervenţia lui originală în calitate de Despărţitor. Cuvântul magic ce nu fusese niciodată pronunţat, ”pace”, e şi cel care îi inspiră lui Felix numele noii sale firme: „Pace. Srl”.
Alegerea lui Sergiu Iulian Fleşner în rolul principal se dovedeşte a fi fost una inspirată. Tânărul actor aduce în cele şapte scene de despărţire un personaj desuet, anacronic, de vârsta a doua. Extraordinarul său aplomb scenic vine dintr-o naturală desuetudine a rostirii scenice, din dicţia şi vocalitatea ce conferă personajului aura recognoscibilă de intelectual de dinainte de anii ‘89, din eleganţa vetustă a gesturilor ample şi delicate, dar în acelaşi timp energice. Personajul pe care îl compune are o carismă complet distonantă în raport cu lumea contemporană pe care o are drept interlocutor, în demersul său de despărţitor profesionist. Replica sa are un impact izbitor pentru că ceea ce spune şi felul cum spune ”duhneşte” a intelectualizant şi moralizator, a etică şi deontologie ce se bazează pe o retorică necunoscută sau deloc agreată de interlocutorii săi. Naturaleţea pe care o imprimă rolului îl face simpatic şi antipatic, rece şi uman, sensibil şi insensibil, comic şi tragic, toate aceste registre fiind stăpânite aparent fără niciun efort, fără nicio fărâmă de ezitare, cu o autentică virtuozitate actoricească fără de care un asemenea rol nici nu s-ar putea susţine.
Dar remarcabilă este şi versatilitatea celor unsprezece actori ce înfăţişează verosimil şi nuanţat o sumedenie de roluri. Tinerele actriţe Ancuţa Gutui, Alina Mîndru, Erica Moldovan, Alexandra Bandac, Diana Roman construiesc cu talent roluri foarte diferite precum fata care se droghează, soţia ”repudiată” care nu poate slăbi după naştere, soţia psihoterapeut care cunoaşte resorturile psihologice ale relaţiei nefuncţionale de cuplu, vecina care aduce la uşă sarmale, soţia însărcinată dedată la jaf în tandem cu soţul, mama şi soţia care cultivă relaţia fetei ei cu prietenul imaginar, plătind dublu întreaga formare şi capriciile odraslei, respectiv fata ”specială” interpretată de Alexandra Bandac, al cărei talent face ca momentul ei să devină memorabil. În personajele masculine susţinute de Daniel Busuioc, Sorin Cimbru, Radu Mihoc, Adi Marele, Cosmin Panaite, Bogdan Mircea, asistăm la o schimbare de roluri poate chiar mai complexă: soţii veniţi la terapie de cuplu, unde gurul terapeut plânge în pumni ca un copil atunci când află de trădarea nevestei, soţul în rol de hoţ amator care face pe durul, dar se lasă impresionat de povestea Despărţitorului, cei doi gay care îşi reproşează reciproc mici trădări şi defecte, cei doi actori adulţi-infantili ce-şi deplâng profesia, deşi sunt nişte farseuri autentici în propriile vieţi, soţul/logodnicul care nu vrea să renunţe la Kawasaki şi cere isteric să nu i se ceară imposibilul, agenţii de pază ce îl imobilizează „profesionist“ pe soţul recalcitrant ce ameninţă să arunce în aer instituţia ai cărei angajaţi ei sunt. Poate că cel mai ofertant rol secundar masculin este Anchetatorul, clasicul poliţist care ia declaraţii şi interoghează, interpretat energic şi foarte izbutit de Adi Marele.
Recuzita pusă în joc de regizor este minimală, dar adecvată şi inteligent gândită: două cadre verticale deplasabile ce indică în toate scenele o uşă care aminteşte de un fel de portal al transfigurărilor. De fiecare dată prin spaţiul lor gol păşeşte în scenă un nou personaj, un nou caracter, întrupându-se o nouă prezenţă scenică. În plus, apar scaune sau mese-birouri aduse sau scoase, poate prea la vedere, de unii dintre actori. Cu această recuzită ”săracă”, dar eficientă se compun spaţii de joc total diferite ce dau versatilitate scenei: un bar, un cabinet terapeutic, apartamentul unui bloc, cabina actorilor, un parc, un birou de poliţie sau unul administrativ. Altminteri, pentru caracterizarea personajelor este suficient un mic accesoriu, cum ar fi o perucă şi nişte bigudiuri, o pereche de ochelari, un pistol sau măştile mobile şi hilare ale actorilor (Ursul şi Porcuşorul), bastoane de cauciuc şi căşti de agenţi de pază, o uniformă de infirmieră şi scaunul cu rotile al fetei delirante aduse de la spital pentru a fi audiată. În privinţa costumelor, când nu au roluri specifice (anchetatorul, agenţii de pază, infirmiera sau vecina în halat şi cu bigudiuri în păr) actorii joacă în tenişi şi costume negre cu cămăşi sau bluze albe. Contrastul dintre ei şi Despărţitor este marcat şi la nivelul costumului, deoarece Felix Poenaru este îmbrăcat perfect adecvat rolului său, cam prea ieftin pentru un întreprinzător privat, fără nicio strălucire şi fără niciun gust vestimentar. Poartă pantofi din piele, nişte pantaloni bej, evazaţi cam amărâţi, o cămaşă portocalie total anapoda şi un sacou verde vizibil ponosit. Cară în mână o nelipsită servietă din care îşi scoate nefastele contracte ce-i dezvăluie profesia ingrată.
Oarecum de neînţeles şi deranjante în economia spectacolului sunt momentele de dans dintre scene, deloc izbutite din punct de vedere coregrafic, care se interpun pur şi simplu fără rezon în derularea aproape cinematografică a scenelor de desparţire. Mie mi-au apărut ca nişte despărţitoare de care Despărţitorul, scris şi regizat briliant de Ion Sapdaru, nu avea nevoie. Aş fi văzut mai degrabă nişte scurte momente de pantomimă care să înfăţişeze gesturi şi atitudini capabile să inducă  ideea despărţirii în al cărei orizont de aşteptare continuă să fie captiv şi captat spectatorul până la cea din urmă replică.
Vă recomand cu căldură să mergeţi la acest spectacol, să vă bucuraţi de savoarea unui text original, bine şi inteligent scris, dar şi de o regie ce valorizează şi privilegiază performanţele actoriceşti ale trupei de tineri actori cu real potenţial. Vă invit să reţineţi un spectacol ce merită promovat şi chiar selecţionat într-unul dintre numeroasele festivaluri de teatru independent.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper