SuperIbsen, SuperOstermeier. Interferenţe 2014

Un articol de Cristina Rusiecki

Să spui că Teatrul Maghiar de Stat din Cluj este cel mai bun teatru din România a devenit aproape o frază-clişeu. De ani buni, face parte din recuzita preferată a criticilor. Teatrul condus de Tompa Gábor a câştigat recunoaşterea unanimă prin spectacole de valoare, actori cu performanţe de neuitat, rigoare, disciplină şi seriozitate. Că Tompa Gábor este, aşadar, un creator de teatru cu viziune rămâne un fapt binecunoscut. Deloc surprinzător, aceeaşi viziune şi construcţie solide s-au transferat şi asupra Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe de la Cluj, a cărui a patra ediţie s-a încheiat de curând. Cu experienţă şi carieră internaţională, selecţionerul ştie bine care sunt vârfurile europene. Iar festivalul condus de el s-a bucurat de prezenţa unor regizori de indiscutabilă valoare: Thomas Ostermeier, Declan Donnellan, Josef Nadj sau Pippo Delbono. S-o spunem cinstit: orice iubitor de teatru, dacă are şansa să vadă măcar spectacolul unuia dintre ei, simte că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Iar când o garnitură de o asemenea greutate este prezentă într-o singură ediţie, comentariile sunt de prisos. Aşa că din capul locului festivalul a avut un mare plus. Mai ales că publicul român are ocazii rarissime să urmărească producţiile „greilor” europeni.
Dar Tompa Gábor, al cărui nume se asociază cu montări solide, a petrecut mulţi ani ca profesor la UCLA, Universitatea din California, San Diego. Or, experienţa şi cunoştinţele dobândite pe celălalt continent nu întârzie să se vadă. Festivalul Interferenţe se deschide tot mai generos către noile forme de teatru, către latura experimentală, instalaţiile multimedia, îmbinând în cel mai fericit chip cu putinţă producţiile consistente, de o valoare unanim recunoscută, cu cercetarea noilor mijloace. Acesta a fost al doilea mare plus care face din Interferenţe unul dintre festivalurile noastre de Top 3.
Nu întâmplător, tema ediţiei din 2014 a fost Mărturiile corpului. Ce altceva dacă nu propriul nostru corp, forma lui bună, sănătatea, frumuseţea şi bătrâneţea reprezintă marotele zilei? De altfel, selecţionerul îşi explică astfel alegerea:
„Noi, fiinţele umane, suntem mereu preocupate de corporalitatea noastră, de apariţia noastră fizică, funcţiile de viaţă, îmbătrânirea, temporalitatea noastră, efemeritatea, conceperea noastră întru naştere, bolile noastre generoase, sexualitatea, practic tot ce ne leagă de alchimia misterioasă a trupului de la întruparea Cuvântului încoace.”
Şi regizorul continuă:
„Va învia şi va renaşte oare corpul uman atât de mult glorificat, divinizat, idealizat, chinuit, torturat, umilit şi aneantizat de-a lungul istoriei? Există oare mântuire? Acestea sunt întrebările pe care spectacolele selecţionate încearcă să le pună în discuţie.”
Un duşman al poporului
Ieri sau cel mai devreme săptămâna trecută pare să fi fost scris textul lui Ibsen, Un duşman al poporului, sub tasta dramaturgiei lui Florian Borchmeyer, în regia lui Thomas Ostermeier, de la faimosul Teatru Schaubüchne din Berlin. Problema pare de actualitate şi de interes pentru toţi cei preocupaţi de alterarea mediului şi de efectele sale asupra sănătăţii. Doctorul Stockmann descoperă că apa de la o staţiune balneară recent amenajată este poluată, drept pentru care produce probleme de stomac şi de piele. Dar oraşul, în faţa unui posibil boom economic de pe urma turismului balnear, nu poate să-şi permită să piardă investiţia şi să rateze şansa prosperităţii. Care este cea mai bună soluţie? Adevărul – făcut public –, pentru care militează doctorul sau ascunderea lui sub preş de dragul creşterii economice şi al înfloririi de care s-ar bucura întreaga urbe? Încet-încet, prietenii săi care susţineau cauza adevărului se reorientează, iar doctorul se trezeşte singur.
Din textul lui Ibsen dramaturgul Florian Borchmeyer păstrează exact atributele care îl fac nemuritor: infailibilul său dramatism, conflictul creat la milimetru, relaţii excelent conturate, dramă interioară şi o tensiune cum numai Ibsen şi o mână de autori, în toată istoria teatrului, se pricep să construiască. Acesta e capitalul dramatic de la care pleacă Ostermeier. Unul de nota zece, spre norocul oricărui regizor care se pricepe să-l valorifice. Şi Ostermeier se pricepe! Mai ales într-un spectacol impecabil construit, situaţie după situaţie, başca jucat ca la carte, ca şi când personajele nu ştiu ce se va întâmpla în minutul următor, aşa încât răsturnările să fie cu atât mai pregnante. Iar  minimalismul propus de actori pare tehnica potrivită la locul potrivit. Să recunoaştem că oricare dintre cei de pe scenă arată, se poartă, se îmbracă, face aceleaşi gesturi ca mai toţi prietenii dvs. Atât de familiar e totul, încât spectatorul nu poate să se rupă de spectacol. Fiecare dintre noi are măcar un prieten corporatist mai modest şi de bun-simţ, îmbrăcat în costum, dar unul lejer, ca fratele doctorului, Primarul. Apoi, grupul de prieteni al personajului principal, care cântă, din hobby, într-un band, reprezintă exact părticica din tinereţea fiecăruia. Stative, microfoane, pereţii plini de graffiti sunt cadrul peste care, acum, în 2014, oricine poate să dea.
De altfel, într-un interviu din Adevărul, Ostermeier chiar menţiona că principala sa calitate nu este alta decât să observe: „Teatrul nu poate schimba lumea. Iar eu nici măcar n-aş spune că fac teatru politic. Tratez teme politice în spectacolele mele câteodată, dar ele sunt bazate pe ceea ce observ în jurul meu. Asta îţi poate părea politic ţie sau altor spectatori, dar singurul meu scop este de a observa şi de a fi precis în privinţa modului în care trăiesc şi se comportă oamenii astăzi. Acesta e focusul meu, pasiunea mea”.
Aşa arată şi Un duşman al poporului: realism curat, minimalist, aproape de film, cu puzderie de detalii care fac carnea spectacolului. Adevărate scene de gen, cel din cuplurile de azi, unde tânăra mamă, profesoară de engleză, nu mai are chef să fie singura sacrificată, iar tatăl, deşi antitalent, se străduieşte să împartă binevoitor responsabilităţile. Zeci de gesturi din spectacol fac ca lumea lui Ibsen să fie exact lumea de azi. Aici pare să stea talentul regizoral al lui Ostermeier, în fotografia „după” realitate, în dozajul excelent, unde nici un actor nu sare calul şi nu-şi „etalează” performanţele. Nici unul nu are vreun solo de maximă energie, unul învăluitor, care să „ducă” publicul cu el. Toţi se menţin în (non)aura cotidianului, punând amortizor pe emoţii de dragul de a stimula intelectul. Dar tocmai aspectul din urmă, ca şi faptul că regizorul intenţionează să provoace dezbaterea, retează de la rădăcină seducţia, deliciul şi principiul plăcerii. Pe scurt, contactul emoţional între public şi spectacol. Că acesta este scopul principal o demonstrează şi scena care a rupt gura târgului la Cluj: vreo jumătate de oră de dezbatere integrată în spectacol, la care a participat şi publicul. Din păcate, a doua reprezentaţie nu avea să mai fie la fel de norocoasă în antrenarea auditoriului.
Fiecare personaj rămâne un tip comun, excelent marcat: directorul de ziar, care îşi cunoaşte bine publicul-ţintă şi toate modalităţile prin care acesta poate fi manipulat; redactorul greoi care acasă cântă rock şi îşi inflamează prietenul de dragul adevărului, dar îl lasă baltă pe el şi principiile comune atunci când se îngroaşă gluma; şi celălalt, mai tânăr, care, de dragul „nivelului următor”, e gata de mici concesii ca să se angajeze la Primărie. Limita prieteniei şi a principiilor, compromisurile moi, pe care propria conştiinţă le trece uşor cu vederea, mai ales când circumstanţele atenuante curg în valuri, fac obiectul asupra căruia se fixează lupa lui Ostermeier. Iar personajul principal, doctorul (Cristoph Gawenda), este cel cu care ne identificăm cu toţii: onest, revoltat, dispus să meargă, de dragul adevărului şi al binelui comunităţii, până la capăt. Este acelaşi rebel, însă, care, deşi cântă în trupă, nu poate concepe că nu se va bucura de averea moştenită de la capitalistul său socru. Care e viitorul unui asemenea tip însetat de dreptate şi maculat de toate zoaiele cu care aruncă în el societatea, la propriu în spectacol, pentru ca impactul să fie sută la sută?
Tehnicile de manipulare, calcularea majorităţilor, facerea şi desfacerea lor, mijloacele ascunse prin care opoziţia scoate lumea în stradă, pentru ca presiunea acesteia să determine puterea să cedeze, sunt piesele dintr-un algoritm prin care se poate juca pe degete orice situaţie politică. Exact ca la manual! Unul ştiut pe dinafară şi de aleşi, şi de aspiranţi, şi de mass-media. Iar când onestitatea lipseşte, despre ce adevăr mai poate fi vorba?

 

(c) Mihaela Marin

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper