Sufletul bun al culturii

Un articol de GEORGE APOSTOIU

 

În călătoriile de la sfârşitul lui noiembrie, una la Strasbourg şi Bruxelles, alta la Ankara şi Istanbul, Papa Francisc a invitat la o reflecţie înnoită asupra fiinţei umane. Temele predilecte dezvoltate de Suveranul Pontif au fost: demnitatea omului, toleranţa, dialogul inter-religios şi cultura. Câte ceva despre fiecare.
Este nevoie de un alt început
„A sosit ora să construim împreună Europa, nu în jurul economiei, ci al sacralităţii persoanei umane şi valorilor ei inalienabile. Europa are o uriaşă nevoie de a-şi redescoperi chipul pentru a continua să existe. A venit timpul să abandonăm conceptul de Europă a fricii, a închistării în ea însăşi şi să construim o Europă animatoare de idei“. Acesta a fost principalul mesaj transmis de Papa Francisc responsabililor europeni de la Bruxelles şi parlamentarilor de la Strasbourg. În veşminte albe, pentru a sugera şi astfel nevoia de curăţenie morală, Suveranul Pontif a cerut renunţarea la justificarea războiului ca imperativ al promovării valorilor democraţiei. Omenirea se află în pragul unei noi ere care poartă în sine speranţe şi nelinişti. Este nevoie de un alt început. Suntem chemaţi să manifestăm o atitudine constructivă faţă de soarta păcii, o atitudine care să depăşească limitarea la aspectele exterioare ale vieţii comune, să influenţeze spiritul, să se sprijine pe conştiinţa mereu dreaptă pe care o datorăm respectului faţă de demnitatea umană. Adevărata pace nu este posibilă decât dacă, la toate nivelurile, este apărată recunoaşterea demnităţii fiinţei umane.
Suveranul Pontif a adus în actualitate frământări vechi ale Bisericii. În 1962, Papa Ioan al XXIII-lea convoca Conciliul ecumenic al Vaticanului care, trei ani mai târziu, avea să dea enciclica Pacem in Terra din care merită să reţinem măcar una dintre marile pilde ale creştinătăţii: „La fundamentul oricărei societăţi bine orânduite şi fecunde se află principiul potrivit căruia fiecare fiinţă umană este o persoană, adică o natură dotată cu inteligenţă şi voinţă liberă. În acelaşi timp, ea este un subiect de drept şi de datorii, ambele decurgând împreună şi imediat din natura sa: de aceea, acestea sunt universale, inviolabile şi inalienabile“. Adresându-li-se liderilor politici, Papa a afirmat că Europa a cedat prea mult în faţa drepturilor individuale: „Conceptul de drept şi cel complementar de datorie, esenţial şi acesta, nu se mai întâlnesc pentru a sluji împreună afirmarea drepturilor, nu mai ţin seama că orice fiinţă umană este legată de un context social în care drepturile şi datoriile sunt compatibile cu ale altora, cu ale binelui comun al societăţii înseşi“. Pe de altă parte, în voiajul la Ankara şi Istanbul, Papa Francisc a chemat lumea musulmană să contribuie la oprirea adâncirii faliei pe care războinicii urii din lumea islamică o deschid între civilizaţiile moderne. Esenţa credinţei şi istoria însăşi oferă premisele acestei datorii. „Noi, musulmanii şi creştinii, suntem depozitarii unui tezaur spiritual inestimabil în care recunoaştem ceea ce ne este comun şi pe care îl trăim potrivit tradiţiilor noastre: adoraţia faţă de Dumnezeu milostivul, recunoaşterea patriarhului Abraham, rugăciunea, mila, postul…“. Fundamentalismul islamic ne îndepărtează de acest tezaur şi încearcă să consacre dreptul la violenţă în numele religiei. Este nevoie să deschidem cât mai curând un „dialog creativ inter-religios“, un dialog în care sufletul bun al culturii poate fi salvator.
Vorbitul în parabole
Să rămânem în Orientul Mijlociu unde au apărut evoluţii interesante. Unii dintre principalii aliaţi sau sprijinitori ai Israelului încep să-şi piardă răbdarea şi nu mai sunt dispuşi să înţeleagă opoziţia sistematică faţă de eforturile pentru reluarea negocierilor directe de pace israelo-palestiniene. Noile conflicte internaţionale apărute chiar în inima Europei solicită energii şi eforturi mari, iar conflictul din Orientul Apropiat, pentru închiderea căruia s-au depus atâtea stăruinţe, devine o povară greu de suportat. În aceste condiţii, intransigenţa protagoniştilor îşi pierde orice logică.
După recenta iniţiativă a Suediei de a recunoaşte statul palestinian, dosarul conflictului din Orientul Apropiat a stârnit dezbateri în parlamentele unor state occidentale, care ar putea să conducă la măsuri similare celei luate la Stockholm. Dacă noi nu am reuşit până acum să vă convingem să faceţi pace, descurcaţi-vă cum vreţi, pare să devină o opţiune a unora dintre aliaţii Israelului. Spania, Marea Britanie şi Franţa, deocamdată, au introdus în parlamentele lor dezbateri care să permită adoptarea unei hotărâri privind recunoaşterea oficială a statului Palestina. Şefa diplomaţiei europene, Federica Mogherini, s-a arătat favorabilă noului curs intervenit în tratarea conflictului israelo-palestinian şi, se înţelege, nu este vorba de o preferinţă politică personală. Unii observatori consideră că asistăm la manevre care să pună presiune pe autorităţile israeliene. Viitorul ar putea să ne arate că suntem în faţa unui proiect mai ambiţios, cel al depăşirii automatismului de aliniere a aliaţilor de partea Israelului. În parlamentul francez, ministrul de externe Laurent Fabius a avansat ideea introducerii în Adunarea generală a ONU a unui proiect de rezoluţie care să consacre recunoaşterea statului palestinienilor. În Palestina vor coexista astfel două entităţi statale, aşa cum s-a stabilit în rezoluţia ONU din 1967. Premierul Netanyahu consideră că o evoluţie în această direcţie trebuie împiedicată. Cum până acum statul palestinienilor este recunoscut de peste 130 de ţări membre ale ONU, aprobarea proiectului preconizat de diplomaţia franceză nu ar mai avea decât un obstacol, Consiliul de Securitate. Chiar dacă preşedintele Barack Obama critică politica de colonizare în teritoriile palestinienilor, nimeni nu se îndoieşte că Washingtonul nu va folosi dreptul de veto pentru blocarea unei eventuale rezoluţii, aşa cum se vorbeşte la Paris. Aşa încât, până la victorie este cale lungă.
Deschiderea dosarului recunoaşterii statului palestinian de către Stockholm a provocat reacţii dure la Tel Aviv. Ministrul de Externe israelian Lieberman a dat un interviu ziarului Ha’Aretz în care a ironizat iniţiativa diplomaţiei suedeze: „Guvernul suedez trebuie să înţeleagă că relaţiile din Orientul Mijlociu sunt cu mult mai complicate decât montarea mobilei de Ikea“. Ca să audă toată lumea, ministrul suedez de externe, Margot Wallström, i-a răspuns prin canalul de televiziune american CNN. „I-aş trimite cu plăcere (lui Lieberman, n.n.) un kit Ikea; va vedea că pentru montarea (unui obiect) îi trebuie un partener, chiar o cooperare cu cineva, precum şi un bun manual. Noi dispunem de toate instrumentele utile.“
Perseverenţa în eşec
Negocierile israelo-palestiniene suferă de sindromul eşecului. Tehnicile pentru blocarea acestora sunt variate, unele pline de fantezie. În primul rând, taberele recurg la un criteriu care poate împiedica oricând ajungerea la un acord, cel al dreptului asupra pământului: ceea ce este al meu este al meu, ceea ce este al tău este de discutat. O obsedantă întoarcere în mitologia biblică la mitul lui Cain şi Abel. Apoi, teritoriile cucerite prin războiul din 1967 sunt „teritorii contestate“ şi orice drept al palestinienilor devine negociabil, scria un bun cunoscător al dedesubturilor conflictului din Orientul Apropiat. Şirul întâlnirilor la masa tratativelor directe este lung, avansul este nul, ca şi rezultatele. Nu există probleme în dispută care să nu fi intrat în negocieri: Ierusalimul de Est, colonizarea, securitatea teritoriului israelian, refugiaţii, accesul la resursele de apă etc. Palestinienii au făcut concesii, unele foarte importante: acceptarea demilitarizării viitorului stat palestinian, prezenţa militară a Israelului de-a lungul Iordanului şi înlocuirea acesteia, după cinci ani, cu trupe americane, trecerea coloniilor din Ierusalim sub suveranitatea israeliană, integrarea a 80% din coloniile din Cisiordania în Israel, schimbul de teritorii şi chiar condiţionarea întoarcerii refugiaţilor de acordul Tel-Avivului. Când palestinienii au acceptat să recunoască statul Israel, li s-a cerut în plus să recunoască şi „caracterul evreu“ al acestuia; concesiile reclamate ca necesare au fost socotite, în final, insuficiente. A fost preferat eşecul. Dreptul „poporului evreu“ la Eretz Israel (pământul Israelului) va fi apărat în continuare cu mitraliera la brâu. Fundamentaliştii palestinieni din Hamas vor continua să lanseze rachete iar în Fâşia Gaza şi în Cisiordania bătăile dintre adolescenţii palestinieni şi soldaţii evrei, primii folosind pietre din caldarâm, ceilalţi gloanţe de cauciuc, vor izbucni şi în viitor, nu neapărat din senin.
Sufletul bun al culturii şi pledoaria Papei Francisc pentru respectul demnităţii fiinţei umane ar putea, cândva, să aducă şi aici pacea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper