Steaua fără nume

Un articol de George Neagoe

Sportul are o nobleţe tipică micului burghez. Rugbiştii se cred lorzi, bineînţeles nu la fel de cinstiţi precum câinii vagabonzi. Fotbaliştii aspiră la monarhie. Baschetbaliştii din campionatul nord-american sunt ba rege (Sacramento), ba cavaleri (Cleveland). Săritorii cu schiurile au aspiraţii mitice. Se cred Icarii moderni. Scrimerii au senzaţia că sunt un fel de D’Artagnan. Tot de provenienţă mic burgheză sunt echipele de fotbal care contestă establishment-ul politic: A.C. Milan odinioară, Atletico Madrid, Manchester United. Însă, cum au dat de culcuşul călduţ al trofeelor, s-au căpătuit, încetând să protesteze. Există apoi echipele de tradiţie, care, fie trăiesc din amintiri, fie se bucură de longevitate. Aici funcţionează analogiile. Juventus Torino – „Bătrâna Doamna” – îşi are corespondentul românesc în UTA Arad, cu acelaşi supranume, sau în Juventus Bucureşti, vecinii mei din Colentina, care, în 2014, împlinesc 90 de ani. Între timp, mai există voci indiscrete asupra vechimii lui CFR Cluj, dacă ar aparţine istoriei României clubul înfiinţat în 1907. E ca şi cum am spune că, publicând în Ardealul anexat Ungariei, Slavici, G. Coşbuc şi Goga ar fi în afara literaturii ţării noastre.
Am mai făcut, la un moment, consideraţii ferme despre aşa-zisul derby de tradiţie între Steaua şi Dinamo. Ar însemna să acceptăm faptul că fotbalul danubiano-pontic şi-a stabilit drept reper perioada comunistă. Evident că performanţa din 1986, de la Sevilla, întreţine nostalgii referitoare la seriozitate, la abnegaţie, la spiritul de sacrificiu şi la inevitabilul cult al muncii. Perfect de acord, însă atunci Ministerul Apărării Naţionale acţiona în interesul lui, nimerind o generaţie care să întreacă orice alt standard şi să reprezinte interesele naţionale. E cu atât mai lăudabil parcursul Stelei în Cupa Campionilor Europeni cu cât, în acele vremuri, competiţia nu includea decât echipele care câştigaseră titlurile în competiţiile interne. Apoi, echipele de club, mai ales cele din afara Comunităţii Europene, semănau cu nişte selecţionate. Puteau fi trimişi pe teren maximum trei jucători din afara graniţelor. Blazoanele se întreţineau şi sub drapelul mândriei de stat. De altfel, cine citeşte presa din 8 mai 1986, care anunţa victoria Stelei împotriva Barcelonei, după loviturile de departajare, constată că evenimentul s-a suprapus inadecvat cu aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român. Nu mai conta mistificarea, faptul că formaţiunea se numea, în realitate, „din România”, festivismul cuprinsese întreaga patrie. Iar jucătorii, bravi militari altminteri, au mulţumit Partidului pentru că i-a călăuzit spre această izbândă.
Steaua a rămas acum fără marcă. Interesele sunt simple. Actualul Club Sportiv al Armatei, din cadrul căreia echipa s-a desprins în 1998, a tot vrut să-l încurce pe Gigi Becali din 2002, de când acesta a devenit acţionar majoritar. Discuţia e destul de amplă, fiindcă nu prea se ştie ce generali sunt implicaţi în demers. În 2002, Gigi Becali a blocat porţile de acces în baza sportivă, apelând la o firmă de pază şi protecţie, fiind susţinut de jucători, în frunte cu finul Mirel Rădoi. Discursul moşierului din Pipera se dovedea cât se poate de relevant. Îşi cerea partea leului: „Nu mai vreau să fiu finanţator. Finanţator?! Adică fraier, pac, pac!”. În fapt, răzmeriţa lui nea Gigi pornea de la o constatare financiară. Societatea acumulase capital prin banii viraţi în conturi de el însuşi (infrastructură, transferuri, salarii, prime etc.), drept care solicita dreptul de a deveni acţionar majoritar. În Consiliul de Administraţie, alături de preşedintele Viorel Păunescu, om de suflet, dar cu politică falimentară, aducând-o pe Steaua la retrogradare în 1999, se aflau şi cadre ale Armatei. Neavând cum să se opună realităţilor economice, au admis ca noul conducător să fie Gigi Becali. Până să devină exarh al plaiului, afaceristul i-a înlăturat pe ceilalţi acţionari, printre care Viorel Păunescu şi antrenorul de
atunci, Victor Piţurcă.
Aşadar, asistăm la încheierea unei dispute vechi de 12 ani, când mulţi dintre actualii suporteri, entuziasmaţi de meciurile cu Ajax sau Chelsea din 2013, nu se născuseră. Interesele sunt mărunte. Le-a venit greu multora să accepte că un om cu origini modeste să stăpânească firma Stelei. Aşadar, au intervenit tot chestiuni de blazon. Ar fi pueril să ne închipuim că CSA Steaua va înfiinţa o secţie de fotbal, va înscrie echipa într-o divizie inferioară şi, la un moment dat, va aşteapta să promoveze în primul eşalon şi să tragă la titlul. Numai că tot blazonul ar impune, ca în situaţia CSU Craiova, gruparea politizată a primarului Lia Olguţa Vasilescu, să avem CSA Steaua în Liga secundă. Nu vom asista la aşa reprezentaţie aberantă, fiindcă scopul a fost atins. Gigi Becali are clubul, cu palmares, numai că nu deţine insigna, simbolul, efigia şi, mai dureros, titulatura. De asemenea, nu se poate vorbi despre echipa din Ghencea, pentru că de ani mulţi închiria terenul de acolo ca să evolueze. Gigi Becali s-a bătut cu pumnul în piept vorbind despre Steaua – echipa lui –, astăzi ne referim doar la „echipa lui Gigi Becali”.
Eufemismul ascunde o groază de frustrări. Practic, proprietarul nu se mai poate făli cu bunul său, pe care totdeaua l-a cosiderat o sursă de venituri şi de celebritate. Că va mai juca o partidă în Europa League cu denumirea de la înscrierea în competiţie, n-ar fi o pagubă. UEFA are norme foarte precise în această privinţă şi, deocamdată, oricât s-ar strofoca CSA Steaua să împiedice purtarea emblemei în partida cu Dinamo Kiev, nu se va întâmpla aşa ceva. Dar cum va fi dacă băieţii lui Gâlcă înving şi ajung în şaisprezecimi. Steaua îşi reface brand-ul şi participă în ţară cu un echipament, iar în Europa League poartă alte gablonzuri? O să fie înregistrată la OSIM ca F.C. Steaua, fără specificarea oraşului, după cum a declarat Valeriu Argăseală. Atunci vom auzi scandat: „România – Steaua,/ Europa – Steaua,/ oriunde – Steaua,/ campionii din Ghencea”. Să-i spună, poate, Steaua fără nume. Ar deştepta ale melancolii. Toţi aspiranţii de altădată se vor alătura proiectului. Aş propune Ursa Mare, fiindcă, trebuie să admitem, clubul rămâne un pol de putere.
Personal, am remarcat că, de câte ori Gigi Becali a tăcut, jucătorii s-au comportat exemplar. N-aş vrea să fiu răutăcios, speculând pe marginea situaţiei actuale, însă parcursul în campionat e peste aşteptări, graţie apărării, care îi blochează pe adversari şi contribuie decisiv cu goluri. Papp, Szukala şi Varela au ţinut bolovanul lui Sisif să nu pornească la vale. L-am auzit pe Reghecampf cârcotind că ar trebui o analiză serioasă. Deocamdată, Gâlcă, om apropiat de Victor Piţurcă, a făcut ce a fost de trebuinţă. A păstrat atmosfera într-o stare călduţă, nu s-a impacientat, a lucrat cu ce a avut la dispoziţie şi, tiptil, are 9 puncte avans în clasament. Fără a comunica suficient de bine, pare că ştie ce să le transmită elevilor lui. Sinceritatea lui copilăroasă şi tracul din faţa microfonului îl scot din clişeele de presă. ştie că există meciuri cu miză capitală, partide de câştigat, jocuri de acasă şi disputele chinuite. Încă puţin şi va învăţa şi hitul „sunt 3 puncte, nu?!”. Categoric, iar Victor Piţurcă a luat un titlu în Ghencea pentru ca apoi să încheie stagiunea următoare, 2001-2002, pe locul 4, pentru prima dată, după Revoluţie, în afara cupelor europene. Blazonul impune o sumedenie de restricţii. Obligaţia se numeşte performanţă. Dar, de la un punct încolo, 1-0 nu rămâne un scor periculos, ci o probă de noroc.
Cel mai simplu lucru de făcut ar fi să se desfiinţeze conducerea administrativo-economico-tehnică, iar jucătorii să fie autocefali. Oricum, în fotbal, picioarele contează.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper