„Scrisul ori e melodie, ori nu e nimic“

Un articol de Ironim Muntean

Ion Creţu, Testament. Versuri din două lumi, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014;

 

 

Critic literar de rafinat estetism şi de subtilă analiză comparativă a literaturii române şi universale (Viciu nepedepsit, 2002, Lecturi de serviciu, 2009), traducător poliglot de prestigiu din şi în limba engleză (Ioan Es. Pop: Rugăciunea de antract, 2002, Lumile livide, 2004, ediţii bilingve, şi Jonathan Frazer, Al 27-lea oraş, 2007 – traducere din limba engleză), din limba franceză (Fabrice Pataut: Biblioteca din Alexandria, 2006, Henry de Montherlant ,Carnete, Joacă-te cu această ţărână, Cu toate focurile stinse, 2011, împreună cu Ileana Cantuniari şi Irina Mavrodin) şi din limba spaniolă (Felix de Azua, Povestea unui idiot spusă de el însuşi, 2006), romancier (Călătorul, 2006) convins, ca şi Milan Kundera, că este „un explorator al existenţei“ şi că „Romanul nu examinează realitatea, ci existenţa. Iar existenţa este câmpul posibilităţii omeneşti, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este capabil să facă“ (Milan Kundera, L’Art du roman, 1986), Ion Creţu a selectat în recentul său volum, Testament. Versuri din două lumi, fragmente reprezentative pentru structura poliedrică a scriitorului.
Cartea de versuri este, din păcate, „cântecul de lebădă“ al poetului, stins după doar două luni de la apariţia volumului (la începutul lui septembrie, iar decesul a survenit în 16 noiembrie a.c.), cu o copertă concepută de autorul însuşi şi cu grafica expresivă a artistului plastic Eugen Cioancă, de o rafinată ţinută tipografică şi care ar fi meritat, indiscutabil, să se constituie într-un eveniment editorial de notorietate. Titlul volumului, cu ecouri argheziene, este premonitoriu – „În ziua când fi-va pe veci să dispar,/ O carte, prieteni, e tot ce vă las,/ O carte, atât, mirosind a tipar/ Şi dorul de ducă, cel făr-de popas./ Am fost şi rămân un perpetuu hoinar“ (Testament) –, iar cartea strânge în paginile sale doar treizeci şi şase de poeme, nedatate, redactate pe durata a mai mult de trei decenii (ne mărturisea, nu cu mult timp în urmă, că poemul Toamna, cu care se deschide volumul, a marcat debutul său în 1980 în revista Orizont din Timişoara) şi caligrafiază evoluţia lirică şi spirituală a unui degustător rafinat de mare literatură (română şi universală), dar şi de artă în general – pe care o asimilează profund şi o transformă în suport esenţializat pentru propria vocaţie creatoare.
Autoportretul confesiv din rondelul ars poetica care dă titlul cărţii îl defineşte drept „un perpetuu hoinar,/ Din viţă subţire de nobili nomazi,/ cu dorul de ducă, cel făr-de popas“, moştenit de la „Bunicul, cândva, s-a fost vrut marinar/ Iar tata visează Flori deşi azi“ (p. 29) şi vine din stirpea genialului poet aventurier Arthur Rimbaud atât de tentat de orizonturile largi, ipostază confirmată şi de poemul Fotografie sau One Way Ticket, al cărui motto („Pe drumul pe unde merg eu/ Nu-i fântână nici pârâu…“) este edificator, poetul mergând „înainte,/ Îngrozit de gândul/ Întoarcerii din drum,/ Eficace din slăbiciune,/ Curajos din teamă,/ Înspăimântător de singur,/ Înspăimântător“
(p. 59), mereu stăpânit de mirajul depărtărilor: „De-adorm o clipă mă trezesc la malul mării/ Corabie pirată cu pânzele umflate./ Prin ochi îmi zboară cârduri de păsări migratoare/ Urechile-mi vuiesc de roţi ce calcă şina…“. Călătoria poate fi fără întoarcere, căci Partir c’est mourir un peu: „Eu plec câte puţin, cu fiecare boare/ Şi-mi flutur, ca un steag,/ desprinsă rădăcina./ Cu fiecare ceas – dar unde, cine ştie?/ Alerg descătuşat, o slovă de hârtie“ (Romero, p. 55).
Ipostazei de etern pelerin i-o asociază pe cea de exilat, adresându-se cu familiaritate celui de „La Pontul Euxin/ Anotimpurile vin pe schiuri/ Ochiul tău acvilin/ Nu se mai deschide/ Spre un simţ pur,/ Ci pentru lacrimi, Ovide“, poetul ajuns pentru al său „Ars amandi, Ars patiendi/ Cenzurată de Crivăţul August/ Paşaportul tău de exil/ Împărăţie barbară./ Pe tărâmul înalt şi îngust/ Soarele cu dinţi de fiară/ Alăptează un copil“ (Tristele, p. 51). Similitudinile de hoinar exilat, ca Ovidiu, se acutizează în cazul său: „Ai apucat pe un drum greşit? «Ai apucat pe un drum greşit» este un fel de a spune,/ Fiindcă acelaşi drum care te-a dus de fiecare dată în acelaşi loc,/ Fără ezitare, fără ocoluri,/ Ţi-a purtat paşii, pur şi simplu, fără nici un motiv anume,/ Pe nesimţite, pe meleaguri necunoscute, îndepărtate, ostile“. Acea plecare „În acel moment blestemat, viaţa ţi-a scăpat de sub control“ – îl duce la eşec, „Fiindcă de acolo de unde ai ajuns nu există drum de întoarcere“, iar dacă a revenit acasă are conştiinţa unui rătăcit, un însingurat, pentru care „Nu-i de mirare că nimeni nu-ţi mai bate la uşă“ (Elegie pentru cel rătăcit, p. 91).
Ion Creţu se încadrează în grupul „autorilor de diapazon“ pentru care „scrisul ori e melodie, ori nu e nimic“. „La scriitorii de diapazon vibraţia trecută în sunete e factorul hotărâtor şi pe ei îi recunoşti după importanţa pe care o acordă primului vers… Dacă primul vers merge, totul merge. E ca atunci când te fură cadenţa limbii şi dacă ea «bate», totul curge de la sine“. El face parte din familia cântăreţilor „cu ureche muzicală, spirite de natură prozodică“ (una din cele patru familii creatoare pe care le definea recent Sorin Lavric, Incubaţii). Sensibilitate neomodernă, Ion Creţu este un simbolist de cultură, căruia nimic din ce-i este specific curentului nu-i lipseşte, un neoromantic înclinat spre antiteze, opoziţii, spre melancolie provocată de efemeritatea fiinţei în faţa timpului curgând ireversibil, tentaţia spleen-ului autumnal, atracţia în faţa misterului, a tainei, a vagului, indefinitului, a inefabilului. Ca orice simbolist, caută realitatea transcendentă dincolo de aparenţe. Pentru poet, lumea sensibilă nu-i decât reflectarea unui univers spiritual, ideea, impresiile trebuind să se exprime prin analogii exterioare, prin Corespondenţe muzicale (cheia universului) ca Baudelaire, Verlaine, dar şi prin culoare, poetul resimţind influenţa pictorilor impresionişti: Monet, Degas şi Renoir. Ion Creţu este o natură hibridă, percepe lumea în melodii şi o simte în culori, topind în formula sa poetică predominant simbolistă (folosirea simbolului, cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive, a sugestiei, cu muzicalitate interiorizată) şi „audiţia colorată“, sinestezia, şi o înclinaţie spre parnasianism, cultivând forme fixe (sonet, rondel), spre perfecţiune formală, inspiraţie savantă şi lipsa, aparentă, a unui fond emotiv cu o răceală şi o solemnitate programatică. La Ion Creţu, sensibilitatea fuzionează cu tema poetică, iar actul liric ajunge act existenţial, trăieşte sentimentul trecerii timpului, reflectă asupra vremii care nu se mai întoarce, este îndurerat că îşi pierde, clipă de clipă, viaţa şi poezia sa se încarcă de un aer nostalgic şi melancolic, convingându-ne că fiinţa este doar fărâmă pe pământ, condiţia umană îşi are limite destinale, totul este trecere, Mare Trecere. Dintr-un haiku metaforic, dens reflexiv, aflăm: „Inserăm/ Când ne mutăm umbra spre Răsărit/ Precum o relicvă fragilă/ Îşi trece povestea din istorie în mit“ (Amurg) (p. 7). Asupra curgerii heraclitiene a vieţii, a timpului, cugetă propriile versuri: „Timpul nu ne dă târcoale/ El îşi croieşte vadul prin noi/ Asemenea unui râu învolburat/ Prin muntele cel mai îndărătnic“ (Meditaţie, p. 49), fiind însoţite de motto-ul lui J. L. Borges: „Voir qùele fleuve est fait de temp et eau“. Apropierea scadenţei este marcată şi prin refren triplu cu ecouri mitice aşteptând împăcat alunecarea prin lumină, fără să se înspăimânte şi încercând să se bucure: „Se apropie ora, ştiu bine,/ Aud cum îmi bate în tâmplă: tic-tac./ Resemnat, eu alunec tăcut, în uitare,/ Mai departe, mai mic, mai sărac./ Se apropie ora, ştii bine,/ Stai lângă mine o clipă, te rog,/ Şi spune-mi povestea aceea cu zâna, iubită/ De un cerb ce s-a vrut inorog“, din nou puse sub semnul unui motto dintr-o doină: „Tot am zis mă duc, mă duc,/ Dar nimeni nu m-a crezut“ (Ora, p. 67). Melancoliei romantice nutrită de sentimentul Marii Treceri, prezentă şi la Eminescu, de care poetul este fascinat („De piatră treceam printre spini,/ În noaptea de spini, spre coroană,/ Părea că tu mă chemi din icoană,/ Dincolo de inocenţă şi vini./ Orb, eu muream mai departe,/ Piatră cu aripi eram/ Lacrima ta n-o vedeam/ Îmblânzitoare de moarte“) (Piatră cu aripi, p. 43) şi sedus („Cuvântul tău este glob de lumină/ Mă scol din mormânt şi dansez peste ape,/ Doamne Mihai, am trăit prea puţin fără vină,/ De patima ta nu am fost destul de aproape/ Pe frunte îmi creşte o coroană de tei/ Şi lacrima ta înfloreşte la mine sub pleoape“) (Nedumerire, p. 45) i se adaugă spleenul simbolist bacovian într-un decor autumnal, înceţoşat, de factură impresionistă, plin de simbolul vidului existenţial când „Zilele atârnă pe sârmă“ (spânzurate, deci n.n.), iar fiinţei „Cerul îţi pune pe gură o pernă,/ Privirea se-neacă de fum şi de ceaţă;/ Pâlpâie o gaură neagră în spate/ Şi nici o lumină în faţă“ (Spleen de noiembrie, p. 37). Înserarea, miazănoaptea, amurgul, apusul abundă într-un pastel autumnal în care sugestia este realizată printr-o tehnică expresionistă, iar culorile sunt concentrate şi devin strigăte ale trăirii, ale sufletului agresat, caligrafiat cromatic: „Lumina-mi sângeră pe mâini/ Ca o pădure-njunghiată,/ O haită roşie de câini/ Mă latră-nfiptă-n beregată/ Adorm cu faţa spre Apus,/ Pe-o imagine trucată/ Cuvântul care nu s-a spus/ E spumă galbenă, amară…/ De câte ori visez o vară,/ Te văd, my love, căzând, încet, în sus“ (Toamnă, p. 71). „Vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi“, viaţa este vis şi pentru poet în Rondelul vieţii e o continuă înfruntare cu moartea, între lumină şi înserare, între cer şi himere, între cercul existenţial şi linia frântă destinală, mereu „pândiţi de severa tăcere“ întrebându-se constant: „Viaţa, să fie o simplă părere?/ Gândul – eroare dospită-n amiază?/ Linia frântă mă strigă, mă cere,/ Cercu-mi şopteşte: viază, viază“. (p. 35). Poetul vede Viaţa ca o povară, compunându-şi un „portret de actor în viaţa de toate zilele“, actor pe scena lumii prin comparaţie cu interpretul din filmul Cele 400 de lovituri (Jean Pierre-Léaud), fiind convins că „…viaţa când îţi sare în spate,/ N-ai nici o scăpare, eşti pradă sigură/ Ştim asta din propria experienţă:/ Pe unde trec las o dâră lungă de sânge/ Pe care se înghesuie lupii s-o lingă“. Fiind asemenea interpretului din film, „obosit, mai singur, mai nefericit,/ Exilat într-o ţară străină,/ Fără slujbă, fără nici o speranţă,/ Şi toată viaţa în spatele lui să-l răpună…/ Luând asupra lui toate relele lumii“ (p. 85).
Iubirea este ispită, proiectată în mit prin leitmotivul calului, coborând din planul fizic în cel psihic şi pierzându-şi funcţia pozitivă de instrument de povară, deplasare sau agrement şi devenind în cadrul visului imaginea unor atribute catharthice: calul agresează, cotropeşte, manifestă o covârşitoare forţă de seducţie şi sexualitate. Cal şi călăreţ se contopesc în această imagine a călăririi, cu atâtea conotaţii de seducţie, călăreaţa alergându-şi calul: „Calul mănâncă jăratic,/ coama lui este flacără-naltă;/ Călăreţul are un aer hieratic/ În şa când se saltă./ Drumul se zbate-ndelung sub copită/ Călăreţul are zâmbet de fată/ Calul este această imensă ispită/ În care cădem câteodată“ (p. 17).

Idealul feminin este livresc, descins din Evul mediu francez, din poemul eroic La Chanson de Roland, „alba şi frumoasa Durendal“, coborâtă din legendă: „Bătrânii spun c-aud ades la Roncevaux/ Un nechezat prelung, sfâşietor, de cal/ Şi noaptea spun că văd, plutind într-un halo/ Pe-o aripă de nor, frumoasa, Durendal./ Oriunde s-au fost dus, eroii dorm în mit“ (Inscripţie pe o sabie, p. 41) sau din Romanul Mesei Rotunde: îndrăgostiţii, după ce „Pornim călări la drum, ca Erec şi Enide/ Treziţi la viaţă, brusc, de-a lumii clevetire./ Tăcerea între noi stă dreaptă ca un zid/ Când Tabla Rondă iar e vie-n amintire./ În mine s-a pornit a bate-un vânt torid/ Din rădăcini uscând viteaza-mi împlinire,/ În patu-ţi voluptos m-am cufundat avid/ Uitând în el de-Artus şi tu de-a ta menire“, rămân singuri, până la urmă „uniţi într-o armură“ şi abandonând iubirea de pripas. Între îndrăgostiţi este atracţie, dar şi despărţiri resemnate în peisaj hibernal: „În dosul unui geam aburit de vagon/ ţi-am zărit pentru o clipă/ Chipul, resemnat/ absentă la tot ce ţi se întâmplă./ Tramvaiul te ducea, pradă uşoară./ De-atunci n-am mai auzit despre tine/ Nimic, niciodată.“ (Peisaj de iarnă. Pentru Sil. P. 19).
Nu foarte des, poetul portretizează chipul celei dragi: „Ochii tăi, iubito – pumnale subţiri,/ Cu care mă fulgeri mortal în priviri/ Dinţii tăi, colţi violenţi şi tăioşi,/ cu care mă spinteci, mă rupi, mă descoşi/ Buzele tale – neliniştite valuri feline/ Care-mi pictează pe piele nocturne, marine./ Dar mai ales braţele tale cu nervurile lungi,/ Cu care, iubito, mă ţii, mă legeni, mă alungi…“ (Medalion, p. 47). Între îndrăgostiţi este alchimie consumată în peisaj inefabil, sacralizat, caligrafiat, vizualizat cromatic, oximoronic şi sinestezic: „Tăcerea vibrează – izbită de stele,/ Inima mea pâlpâie, iarăşi, când picură încet/ sângele tău parfumat în venele mele“ (Alchimie. Pentru Lori, p. 61). Este prezentă şi o dureroasă Înstrăinare: „Cuvintele mele nu mai ajung la tine./ Fragile, se frâng de tăcerea ta incoloră, zid transparent“ (Înstrăinare. Pentru C.).
Poet de diapazon, călăuzit, ca şi Paul Verlaine, de principiul estetic „Muzica înainte de toate“, Ion Creţu soarbe în impresionanta diversitate de specii lirice cultivate (pastel, meditaţie, elegie, fantezie, romanţă, rondel, sonet, haiku, doină, colindă), o întreagă paletã  muzicalã pendulând între spiritul reflexiv, concis, dens, aforistic (Meditaţie) şi cel melancolic, elegiac (Elegie pentru cel rătăcit, Colind). Excelează în fantezii-compoziţii muzicale prin cuvânt, în formă liberă, cu caracter de improvizaţie, de virtuozitate, cu ecouri din Frédéric Chopin, dar şi prelucrând melodii şi cântece populare; Fantezie de iarnă este un poem de atmosferă, cu eroi de baladă – haiduci petrecând în tonalitatea cântecului de lume, de dor şi inimă albastră, în structuri strofice cu evidentă rigoare clasică şi melos de doină: „Adoarme haiducul vegheat de securea/ Întinsă alături de dânsul pe pat/ În timp ce pustie, visează pădurea/ De doină şi pas voinicesc legănat“ (p. 57). Orchestarea sentimentelor este realizată de virtuozitatea versificaţiei şi prozodiei predominant clasică (ritm, rimă şi structuri strofice diverse: distih, terţină, catren, sextină, octavă, decimă), dar şi vers liber urmând tensiunilor sufleteşti. Dar Ion Creţu nu exclude nici percepţia în culori a lumii; pastelul impresionist are şi puseuri expresioniste, vizibile în imagini cromatice, sculpturale, sinestezice: „Aerul ninge-albăstrui/ Ca un parfum pentru zei./ Ninge pe albe statui. Sânii şi umerii ei“ (Portret în marmură. Dianei de Goujon) şi picturale: „Prin partea albastră verde roşie galbenă/ A viselor mele necunoscute“ (Fantezie. Doi, p. 79).
Un poet livresc, intelectualist, aliind emoţia cu spiritul în sensul poeziei lui Alexandru Philippide, mare cunoscător al literaturii universale, din care a tradus atâta.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper