Sărbătoarea nesărbătoritului

Un articol de Damian Hurezeanu

Nu de mult, Alexandru Zub, un istoric dintre cei mai însemnaţi ai noştri, o conştiinţă a vremii de ieri şi de azi, un om de aprigă silinţă şi de considerabile realizări, un savant de orizont european, a împlinit 80 de ani.
Nu este greu de ţinut minte pentru mine. Sunt dator s-o ştiu prin natura preocupărilor mele şi fiindcă între noi este o diferenţă de cinci ani. Îi ştiu, prin urmare, vârsta fără a apela la alte căutări suplimentare, în calendar.
Nu ştiu cât de intens s-au preocupat cei din cercurile academice şi instituţiile istorice de sărbătorirea zilei de naştere a colegului lor. Urmăresc tot mai greu sărbătorile de acest tip, fiind reţinut de povara vârstei, de imperativele ei. În cele trei-patru publicaţii culturale la care am acces nu am observat însă semnele unor omagii adânci.
Trăim cumva pe apucate, după direcţii şi repere întâmplătoare, după libertatea toanelor care poruncesc alegerea valorilor şi scara preferinţelor. Aşa că, fiind prinşi în imediat şi în contingent, nu mai avem timp să aruncăm o privire de adâncă recunoştinţă faţă de cei care au ilustrat spiritul românesc şi s-au istovit în credinţa slujirii lui. Să fim liniştiţi: istorici mai sunt patru-cinci, economişti poate mai puţini, matematicieni şi fizicieni poate mai mulţi, literaţi, bineînţeles, mai mulţi, dar arşi de dorinţa de a şti dacă au fost sau n-au fost cu „Secu” etc., etc. şi vin, pe urmă, „privighetorile de la televiziune”, care le ştiu şi le orânduiesc pe toate: trăim pe ceasul ei şi pe spusele ei, pe toanele ei.
Rog să-mi fie iertată această digresiune bezmetică într-un ceas care se cuvine solemn şi de adâncă vibraţie sufletească.
Dar prin ce i se cuvine domnului Alexandru Zub recunoştinţa naţională?
Prin aceea că este cel mai însemnat istoriograf al ţării noastre. El a desţelenit întregul scris al istoriografiei noastre, de la cronicari şi până la contemporanii săi. A întocmit exegeze scrupuloase, de aprigă muncă şi de intensă meditaţie, cum sunt cele consacrate lui Mihail Kogălniceanu sau Vasile Pârvan, a revărsat noi lumini asupra lui Nicolae Iorga şi A.D. Xenopol, a investigat şcolile istoriografice şi opera celor care le-au ilustrat în cadrul unor curente culturale, ca de exemplu junimismul, a realizat radiografia istoriografiei române în perioada interbelică, a îmbinat proiecţia tabloului de ansamblu cu exegeze de analiză infinitezimală. Domnul profesor Zub are, cred, dintre români cea mai largă cultură asupra istoriografiei universale, pornind de la pleiada romantismului francez la exponenţii şcolilor germane de istorie şi de la strălucitoarea „şcoală a Analelor” la reprezentanţii de seamă ai istoriografiei engleze sau nord-americane.
Dacă ar fi să rezumăm semnificaţia operei istoriografice a profesorului Zub în cultura română, aş evidenţia următoarele aspecte: 1. A dezvăluit inegalabil semnificaţia istoriografiei în cultura română; 2. A luminat sensul proceselor istorice reale ale ţării prin abordarea fenomenului istoriografic şi deci prin receptarea acestuia în opera întocmită de cercetătorii faptelor şi proceselor istorice.
Aşadar, domnia sa nu face o descriere exterioară a scrierilor, a metodelor de cercetare, a valorilor stilistice sau exclusiv a viziunii autorilor. El semnalizează şi sensurile fenomenelor, dând astfel operei sale o funcţie duală: de analiză a caracteristicilor şi a valorii scrisului autorului, dar şi a sensului proceselor şi fenomenelor abordate în scrierile acestuia.
Istoriografia nu este, deci, o sumă de consideraţii sau o analiză a caracteristicilor scrisului unui istoric. Ea este şi o proiecţie asupra procesului istoric, transpusă prin scrisul autorului sau operei comentate, dar întregită şi înnobilată de cunoaşterea şi de înţelegerea proprie a autorului cercetării istoriografice.
Un istoriograf nu este un critic literar prin chiar natura fenomenelor abordate. Criticul literar examinează o operă de ficţiune. Istoriograful analizează opera istorică a unui autor care îşi face o preocupare din a pătrunde cât mai adânc în procesele unei realităţi, de a surprinde esenţa, dar şi datele istoriei, de a transmite, pe cât posibil corect, ceea ce s-a întâmplat. Istoriograful are, ca atare, o dublă răspundere: faţă de opera pe care o analizează, fiind dator să-i pună în valoare calităţile (sau nereuşitele), dar şi faţă de semnificaţiile şi sensurile fenomenelor şi proceselor istorice ca realităţi obiective ale vieţii şi activităţii oamenilor. Apoi, a cristalizării acestei activităţi de multe ori contrare intenţiei oamenilor. Istoriograful face, aşadar, o operă culturală de mare importanţă. Bineînţeles, dacă are o largă viziune aptă să sugereze certitudini ale istoriei reale, nesurprinse de autorul comentat, şi dacă reuşeşte să dea impulsuri noi scrisului istoric ca atare.
Or, domnul profesor Alexandru Zub realizează excelent cele două aspecte menţionate. Mai mult, el este o personalitate de vast orizont cultural. Scrierile sale au deschideri asupra totalităţii fenomenelor culturale ale epocii moderne şi contemporane. Filozofia, sociologia şi literatura găsesc în opera profesorului Alexandru Zub comentarii ample şi sugestive. Este o minte enciclopedică, un om care pune în serviciul istoriei şi istoriografiei nuanţele prismatice ale culturii în genere.
Savantul care serbează acum 80 de ani de viaţă este efectiv „omul deplin al culturii române”.
Mai este încă o trăsătură care dă substanţă sintagmei de mai sus. Domnia sa articulează fenomenul cultural românesc la cel european. Sunt puţine abordări de acest gen în mişcarea noastră cultura-
lă. Şi mai ales atât de sugestive şi de convingătoare. În scrierile domnului Zub capătă transparenţă nu doar articularea istoriografiei române la cea universală, dar şi a creaţiei sociologice la cea general europeană, a gândirii filozofice sau literare.
Unele scrieri ale eruditului ieşean par punctuale; altele, poate, prea stăruitoare în a epuiza sursele de care dispune. Toate, până la urmă, se justifică şi se vădesc întemeiate. În definitiv, erudiţia nu doar se afirmă; se confirmă prin istovirea surselor consultate.
Dar câte sugestii pătrunzătoare nu brăzdează ca fulgerul câmpul scrierilor lui Alexandru Zub!
Şi mai este încă un dat care se cere subliniat în legătură cu opera profesorului academician: excelenţa stilistică a scrisului său. Este parcă un fluid cald moldovenesc care îi inundă scrisul de o eleganţă aparte. În acelaşi timp, domnia sa pune în text o expresie modernă, participând cumva la modernizarea stilistică a limbii române, fără să concure la scălâmbăiala scrisului literar, dar şi ştiinţific, de azi. Domnia sa este şi în această privinţă un maestru.
Are 80 de ani şi aproape că e tânăr printre numele exemplare (pe care nu le numesc aici) ale istoriografiei noastre. Să ne bucurăm încă de prezenţa lor şi, încă o dată, să urăm ani mulţi şi rodnici marelui sărbătorit!    n

P.S.: Istoria noastră academică a ajuns la volumul IX şi, probabil, ultimul. Cândva se vorbea de un volum istoriografic de încheiere. Nimeni nu va scrie mai bine ca domnul profesor Alexandru Zub un asemenea volum. Nu întins pe mii de pagini, ci o sinteză de 400-450 de pagini, dar scrisă de o mână de maestru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper