Roboţi, bătrâni hazlii şi cuburi

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Zece ani, zece ediţii de Festival Internaţional al Teatrului de Animaţie organizat de Ţăndărică sub titlul generic „Bucurii pentru copii. Spectacolul de colecţie“. Încheiată recent, ultima ediţie a numărat unsprezece zile de program divers, uneori şi cu patru spectacole pe zi. Un adevărat tur de forţă organizat de o echipă mică şi inimoasă al cărei devotament îi stupefiază pe cei ce ştiu câtă muncă şi organizare se ascund în spatele unui festival care funcţionează ceas.
Noutatea celei de-a zecea ediţii a fost accentul pus pe noile formule ale teatrului de animaţie, mai adecvate spiritului epocii. Tema de anul acesta a fost Dialog între generaţii în teatrul vizual. După cum mărturiseşte directorul Teatrului Ţăndărică şi al festivalului, Călin Octavian Mocanu, şi animaţia trebuie să se adecveze noilor mutaţii produse în sensibilitatea celor mici: „Vrem să vină copiii la teatru? Vrem să fim încrezători? Atunci trebuie să avem grijă să nu-i plictisim! Să fim contemporani cu ei! Să vină la teatru ca la joacă, cu încântare, cu prietenie, cu fericire şi chiar cu o curiozitate care deseori are obrăznicie, să le prezentăm lumea în care trăim, să le dăm soluţii, să le explicăm că orice problemă poate fi rezolvată, să devină încrezători, mai puţin vulnerabili în materie de securitate emoţională“.
Evenimentele adiacente, conferinţele, workshop-urile, lansările de carte au fost câtă frunză, câtă iarbă. Ca întotdeauna, cel mai cald eveniment l-a reprezentat decernarea Premiilor de excelenţă. Cel pentru corpul tehnic i-a revenit lui Marcel Vlădăreanu, în aplauzele colegilor de la Braşov. Premiul „Mihaela Tonitza Iordache“, de excelenţă în arta animaţiei, i-a fost decernat actriţei Elena Săndulescu. A stat aproape o viaţă pe scenă. În faţa spectatorilor, apare o bătrânică uscăţivă, cu cipilică pe cap. Colegii mărturisesc ce au învăţat de la ea în decursul timpului şi al zecilor de spectacole jucate împreună. Amintirile curg şiroaie, se încarcă de detalii, iar atmosfera se încălzeşte imediat. „Ştiţi care sunt calităţile necesare unui actor bun de animaţie?“, ne întreabă Raluca Tulbure, secretara literară a teatrului, al cărei entuziasm pare în veci neobosit. „Mâini lungi, încheieturi flexibile şi un registru vocal din cale afară de variat!“ Elena Săndulescu a făcut ani şi ani dovada acestor calităţi. Lumea o aplaudă din tot sufletul. Fosta stea de la Ţăndărică, deţinătoare a aceluiaşi premiu, Brânduşa Zaiţa Silvestru, o felicită. Iar laureata mărturiseşte: „N-am crezut că la vârsta asta, după atâţia ani în care am jucat zeci de spectacole, voi fi atât de emoţionată. Parcă îmi tremură şi sufletul!“.
La fel de emoţionat s-a dovedit şi preşedintele de onoare al juriului, chinezul XiaodongYin, care, după ce a asistat la Motanul încălţat, oferit copiilor internaţi la Institutul Oncologic şi la Spitalul „Grigore Alexandrescu“, a decis să-i acorde un premiu, deşi spectacolul nu era în concurs. De altfel, reprezentaţia face parte dintr-un lung şir pe care Ţăndărică îl prezintă în faţa copiilor bolnavi.
Muzicanţii din Bremen
În concurs, însă, a participat o altă producţie a teatrului, premiată şi ea, Muzicanţii din Bremen, dramatizare de Ema Stere după Fraţii Grimm, în regia lui Attila Vizauer. Patru animale bătrâne, ameninţate cu exilul din casa stăpânilor, se adună şi hotărăsc să facă o trupă de muzică. Drumurile lor se încrucişează cu o bandă de tâlhari. De aici, o sumedenie de peripeţii. Spectacolul a meritat premiul cu vârf şi îndesat pentru calitatea şi performanţa prezente în toate palierele. În primul rând, pentru ceea ce ia ochiul în teatrul de animaţie: păpuşile frumoase (scenografia Mihai Pastramagiu), cu detalii deopotrivă captivante şi amuzante, printre care ochii languroşi ai pisicii, din spatele ochelarilor, ocupă un loc de cinste. Poantele curg, căci convivalitatea dintre un câine şi o mâţă se naşte cu greu, mai ales când câinele este bătrân şi surd. Nu aude, dar le potriveşte. Numeroase glumiţe de bun-gust sporesc antrenul într-un spectacol al cărui ritm străluceşte, şi aşa, de vivacitate.
Să spui că actori ca Gabriel Apostol sau Ioan Brancu aduc publicului delicii după delicii e aproape un pleonasm. Să spui că în mâinile sau pe corpurile lor păpuşile au personalitate, temperament şi caractere diferite este aproape redundant, căci protagoniştii reprezintă nucleul dur al valorilor de la Ţăndărică. Dar şi colegii lor, Andreea Ionescu, Marin Fagu, Daniela Ruxandra Mihai, George Simian şi Adrian Alexandru Neculcea, se ridică la acelaşi nivel înalt al performanţei. Toţi cântă excelent, pe muzica lui Ioan Gyuri Pascu, iar păpuşile lipite de ei dansează cu o naturaleţe de invidiat în coregrafia Vavei Ştefănescu. Povestea antrenantă, plină de umor şi muzică ţine publicul captiv de la primul până la ultimul moment al spectacolului.
Kajtus, vrăjitorul
O nouă perspectivă asupra teatrului de animaţie a adus-o spectacolul Kajtus, vrăjitorul, laureat ex aequo al Premiului pentru regie. Producţia Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul“ din Iaşi, în regia polonezului Konrad Dworakowski, face saltul de la show-ul ştiut al adorabilelor păpuşi la o viziune în care abstractizarea ocupă un loc important. Decorul geometric creează un spaţiu departe de obişnuitele mucavale din teatrul de păpuşi. Cuburi de diferite dimensiuni, când alăturate, când despărţite, când suprapuse, devin, în momentele cheie, fundal pentru proiecţii video. Cromatica în alb şi negru, lipsită de culorile scânteietoare din spectacolele de animaţie, biciuieşte şi ea habitudinile de percepţie ale genului. Mai mult, nu naraţiunea şi, implicit, cuvintele reprezintă substanţa principală a spectacolului. Locul lor în a transmite poveşti, emoţii, stări îl iau relaţiile fulgurante dintre personaje şi mai ales mişcarea, transformată, de data aceasta, în regină neîncoronată a mijloacelor artistice.
Jocul formelor, al cuburilor şi al rufelor albe întinse la uscat (suport, la rândul lor, pentru proiecţii), contrastul lumină – întuneric, alb – negru, spaţiul compus şi recompus neîncetat oferă o altă categorie a dinamismului scenic decât cea cu care eram obişnuiţi în spectacolele pentru copii. Machiajele expresive – pătrate sau romburi ce încadrează câte un ochi al fiecărui actor -,  multimedia, cu ecrane splitate şi proiecţii deconcertante, ca pendula ale cărei limbi se învârt cu o repeziciune ameţitoare, cadrul proiecţiei, decupat după forma ochiului din video, toate sunt garantul unei viziuni înnoitoare pentru producţiile destinate celor mici. Dar Kajtus, vrăjitorul se construieşte mai ales ca un spectacol de dans contemporan pentru copii, iar performanţa trupei merită salutată. Apoi, formele animate şi inanimate se reinventează mereu, în timp ce compoziţiile de corpuri se construiesc şi reconstruiesc neîncetat pe accente muzicale.
Adaptat la modificările de sensibilitate pe care le-au antrenat noile tehnologii, Kajtus, vrăjitorul ia ochii prin modernitate şi abstractizare. De prisos să menţionăm că, puşi în faţa unui alt fel de teatru, cei mici, care au umplut Sala Mare a Teatrului „Nottara“, nici măcar nu au clipit.
Fabuloasa călătorie
a domnului Nostoc
Celălalt spectacol premiat ex aequo pentru regie a fost Fabuloasa călătorie a domnului Nostoc de Patrice Seiler, de la Teatrul „Ioan Slavici“, Arad. O dată în plus, regizorul Radu Dinulescu îşi demonstrează inventivitatea plastică, mai ales când e vorba de teme preferate, ca roboţii sau ca ameninţarea universului cu extincţia.
Povestea bine construită, cu învăţăturile de rigoare, ilustrează o binecunoscută dihotomie. De o parte, îl aflăm pe bogatul rapace care vrea să cucerească tot universul pentru a-l transforma în profit. De dragul acestui scop, sclavagizează întreaga suflare, antrenând, pe deasupra, şi divizii întregi de roboţi. Cei ce nu se adaptează la tiparul impus sunt excluşi de stăpân pe o planetă-pubelă. De partea cealaltă, spectatorii fac cunoştinţă cu savantul visător ale cărui omenie, delicateţe şi blândeţe mărturisesc valorile umanităţii. Dragostea timidă dintre el şi domnişoara Philomena, amândoi angajaţi la domnul Business, se derulează în aceeaşi notă sensibilă, cuceritoare, fie pe planeta Pământ, fie pe cea de adopţie, Saturnluna. Aici savantul va crea un tărâm al visătorilor excluşi de societatea mercantilă. Că binele învinge iar dragostea îl însoţeşte se probează prin efecte mici cu rezultate impresionante, ca pulberea de aur turnată deasupra perechii într-un spaţiu miniatural.
Marea atracţie a spectacolului o reprezintă oraşul construit de Radu Dinulescu cu blocuri, birou, spaţii verzi, semafor, tramvai ce se plimbă pe şine, roboţi creaţi cu imaginaţie care… încap toate pe o masă mititică. Chiar şi explozia generată din greşală de experimentele visătorului, ca şi spaţiul rămas după ea şi redat minimal din cenuşiul solidificat sau din capete de păpuşi date cu bronz într-o parte şi picioarele în alta, se desfăşoară pe aceeaşi masă. Tot aici, mâna antrenată a regizorului speculează contrastul dintre decorul industrial şi casa care se acoperă de iederă şi apoi de florile mari şi colorate. Sunt accente fine şi mici detalii care compun o realitate scenică din cale afară de bogată.
Iar spectacolul nu ar fi fost nici pe departe atât de atractiv fără performanţa celor doi actori, Lenuţa Dorobanţu şi Sorin Dorobanţu. O panoplie de voci, relaţii, mişcări, cu detalii delicioase, toate se regăsesc în interpretarea celor doi. Ca de obicei, festivalul de la Ţăndărică a prilejuit întâlnirea cu spectacole de valoare producând bucurii şi celor mici, şi celor mari.

 

teatru-animatie-1

Nostoc

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper