Principatele Române în vremea Regulamentelor Organice

Un articol de OLGA SANDU

O dezbatere la care am participat cu câtva timp în urmă a readus în discuţie problematica perioadei regulamentare. S-a scris despre acea epocă, unele lucrări rămânând până astăzi foarte bune, încât m-am întrebat, firesc, ce s-ar mai putea spune? Însă, după două zile pline, intense, a trebuit să las să treacă (poate prea mult) timp în speranţa că ecourile se vor estompa şi o „aşezare” firească a informaţiilor mă va ajuta să fac mai uşor selecţia celor pe care vreau să le prezint.
Principatele Române
la începutul modernizării
Fără să-mi propun să încep cu o concluzie, trebuie să avertizez că diversitatea şi complexitatea temelor supuse analizei, registrul amplu de abordare şi încheierile care ar putea să nască la rândul lor alte (posibile) dezbateri au făcut ca tema să primească o interpretare (aproape) exhaustivă. Nici nu putea fi altfel, proiectul „Mişcarea aboliţionistă în contextul emancipării civile şi politice în România modernă” (director dr. Viorel Achim) fiind el însuşi de maximă complexitate, conferinţa „Modernizare socială şi instituţională în Principatele Române, 1831-1859”, organizată cu sprijinul Consiliului Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică şi susţinută la Institutul de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti i-a adunat pe cei mai prestigioşi cercetători ai perioadei care au prezentat o analiză amănunţită, un tablou complet al unui sfert de veac pe care credeam că îl cunoaştem, încât în ceea ce urmează trebuie să mă limitez doar la spicuirea câtorva elemente ce vizează ansamblul, pe toate celelalte aşteptând să le găsim în lucrarea ce va apărea în curând.
Fie că s-au referit la modernizarea Principatelor Române la mijlocul secolului al XIX-lea (principalele aspecte urmărite fiind emanciparea şi occidentalizarea, ca şi transferul normativ în societatea românească) sau la problemele edilitare ale Bucureştiului situate (mereu, aş adăuga!) între corupţie şi neputinţă, fie că au cercetat chestiunea emancipării populaţiilor minoritare (şi mă refer mai ales la lucrările susţinute de către cercetătorii Venera şi Viorel Achim, Raluca Tomi sau Bogdan Mateescu) sau situaţia catolicilor şi a ortodocşilor, toţi istoricii implicaţi în proiect au arătat că se impunea aşezarea naţiei pe o nouă temelie; că aspiraţia spre occidentalizare a fost urmată de aboliţionism, idee mai veche (ce îşi are originea în Iluminism), înfăptuită în mai multe etape din cauza unor dificultăţi inerente ale societăţii intrate pe drumul modernizării; că acest pe cât de amplu, pe atât de sinuos proces al modernizării a fost mai rapid în cazul elitelor româneşti decât în rândul minoritarilor; că inserţia socială a foştilor robi a fost lentă şi oricum incompletă; că în fapt s-a trecut de la un sistem bazat pe relaţii de influenţă ale câtorva familii aristocratice la unul ce reclama autonomie instituţională şi organizare birocratică (ceea ce a făcut ca elementul central să fie doar dobândirea şi prelungirea puterii) şi că toate aceste întârzieri au afectat ritmul modernizării, după cum a evidenţiat istoricul Cătălin Turliuc.
Faptul este explicabil, a arătat Alexandru Mamina de la Institutul de Istorie „N. Iorga”: contextul revoluţionar european nu a condus în mod necesar la acţiune, în Ţările Române vorbindu-se mai degrabă despre o procesualitate istorică în care schimbarea s-a produs în funcţie de trei strategii: autoritară, elitistă şi democratică. Prima dintre ele debutează odată cu primii fanarioţi şi poate fi urmărită până în timpul lui Al. I Cuza, în timp ce strategia elitistă, formulată prin memoriile boiereşti, a fost pusă în practică abia în timpul Convenţiei de la Paris şi, ulterior, în timpul monarhiei constituţionale. Despre cea de-a treia, democratică, se poate spune că s-a manifestat ocazional (prin revoluţiile de la 1821 şi 1848 sau în contextul luptei pentru unire şi, de asemenea, în vremea campaniei antidinastice din 1870-1871, pentru a fi reluată de către gruparea liberală radicală la începutul secolului al XX-lea). În aceste condiţii este lesne de înţeles de ce singurul factor intern ce putea să-şi asigure preeminenţa a fost oligarhia latifundiară burgheză ce a acaparat funcţii militare şi administrative şi care a fost astfel mult favorizată instituţional faţă de majoritatea rurală a populaţiei, căreia i s-a deschis, treptat, calea ascensiunii meritocratice – o ascensiune cu titlu individual în interiorul sistemului.
Dacă democratizarea societăţii a fost un proces lent, în politică s-a aşteptat mereu momentul favorabil. Atunci când categoriile populare nu dispuneau de resurse materiale şi de lideri, „afirmarea strategiei democratice a depins şi de trecerea unor reprezentanţi ai puterii militare de partea contestării”, a precizat istoricul bucureştean, dându-i ca exemplu pe Christian Tell sau pe Alexandru Candiano-Popescu.
81 de mahalale
şi 42.000 de locuitori
O conferinţă cu totul specială a fost susţinută de către cercetătoarea Ileana Căzan. Intitulat „Între corupţie şi neputinţă: aspecte edilitare în Bucureşti la început de modernitate”, studiul a explicat ce anume a făcut posibilă persistenţa unor „realităţi paralele” (dar şi a unor metehne) care, adaug de îndată, ar putea fi urmărite până astăzi. Nu pentru că nu ar fi existat reglementări, ci pentru că acestea nu se aplicau, capitala fiind „supusă” mereu unor experimente: se căutau permanent soluţii noi, care erau duse la bun sfârşit rareori, orice şantier rămas fără fonduri era abandonat şi se prefera un nou experiment. Rezultatul? Drumuri proaste făcute cu bani foarte mulţi, diferenţe foarte mari între nordul verde, cu multe parcuri, şi sudul „stăpânit” de o atmosferă rurală, bune intenţii zădărnicite de absenţa spiritului civic, raportarea sui generis la legislaţie.
În acelaşi timp corupţia sau nepăsarea făceau ca orice măsură să fie repede abandonată: spre exemplu măturatul (reglementat în 1812), fiind lăsat pe seama cetăţenilor, ducea la adunarea gunoaielor pe spaţii deschise de unde vântul le spulbera la prima adiere; de asemenea Regulamentul Organic stabilise ca fiecare judeţ să aibă un medic şi un dentist, iar salariile erau plătite, dar, nefiind specialişti, ele umpleau buzunarele unor indivizi care nu aveau nici o legătură cu medicina (în timp ce la sate fierarii executau manopera numită extracţie dentară), cercetătoarea apreciind că, „în pofida unor preocupări pentru urbanistică, modernizarea Capitalei s-a făcut greu şi probabil niciodată deplin”.
Potrivit catagrafiei din 1810, Bucureştiul era cea mai mare capitală din Sud-Estul Europei, după cum arată cifrele de mai sus, însă deosebirile mari care se înregistrează între centru şi periferie, prezenţa câinilor pe care „nimeni nu îi ia în seamă şi nimeni nu îi îngrijeşte” alături de caii pur sânge, practicarea jocurilor de noroc şi libertatea deplină a moravurilor fac, potrivit martorilor occidentali, ca oraşul să fie viu, cu o lume pestriţă, un oraş al veseliei, cu o viaţă cotidiană deloc plictisitoare, dar a cărui modernizare trebuie privită cu precauţie, a conchis Ileana Căzan.
Rusia – „gata oricând
să ne înghită”
Dintre călătorii străini prezenţi în Principate, doar unii dintre ei fac referiri la regimul politic al acestora. Ei sunt interesaţi mai ales de schimbările produse de Regulamentul Organic, îi evidenţiază limitele, salută separarea puterilor în stat, dar vorbesc şi despre amestecul de idei franţuzeşti şi ruseşti, despre independenţă şi servilism, precum şi despre teama boierilor moldoveni care cred că Regulamentul e trecător, pe când Rusia…
Unii sunt părtinitori, ca de exemplu consulul francez Billcocq, apărător al lui Al. Ghica, alţii, cum ar fi Daşcov, care se află în bune relaţii cu Bibescu, este perceput a fi cel prin care Marea Putere Nordică influenţează relaţiile dintre domn şi instituţiile statului, încât universitarul Daniela Buşă a observat că însemnările de călătorie ale acestor martori ai transformărilor din Principate prezintă o imagine pestriţă a epocii de tranziţie, influenţa străină dând stabilitate, dar şi fragilitate regimurilor politice din cele două ţări.
În loc de concluzii am adăuga ceea ce au evidenţiat istoricii înşişi: faptul că în această perioadă „nu se poate vorbi despre o modernizare per se” (Cătălin Turliuc); că unele probleme au rămas pentru mult timp nerezolvate (cum ar fi problema socială, dar şi cele ce se refereau la regenerarea şi redeşteptarea naţiei), în timp ce discursurile despre identitate se articulează acum în scrierile paşoptiştilor (Sorin Antohi); că preocupările urbanistice treceau într-un plan secund când războaiele, ce necesitau fonduri mari, băteau la uşă (Ileana Căzan), dar şi că au existat unele reglementări care arată preocuparea pentru schimbare, toate vorbindu-ne despre o lume a începutului de veac XIX ce şi-a avut farmecul, nevoile şi aşteptările ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper