Pilici, momentul zero al ATP-ului

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Puţini iubitori ai tenisului îşi mai amintesc astăzi de Nikola Pilici. Pe bună dreptate, întrucâtva. Croatul cu serviciu de oţel nu a fost un campion de legendă. El a fost semifinalist la Wimbledon în 1967, pierzând în faţa lui John Newcombe. Câştigase alături de Pierre Barthès dublul la Forrest Hills, în 1970, şi pierduse finala de la Roland Garros, învins în 1973 de Ilie Năstase. Rezultatele sale, deşi foarte bune, nu-l recomandă însă pentru Hall of Fame. Şi-atunci, de ce să ne batem capul cu evocarea figurii omului din Split?
Simplu: cu Pilici începe de fapt şi de drept dominaţia organismului de breaslă al tenismenilor profesionişti, astăzi arhicunoscutul şi omnipotentul ATP. Înfiinţat în 1972, după US Open, acest sindicat al jucătorilor de tenis stătea încă sub tutela FILT şi era dominat de organizatorii celor patru competiţii de Grand Slam. Or, când Nikki Pilici a fost suspendat de Federaţia din Iugoslavia pentru că nu se prezentase la meciul de Cupa Davis contra Noii Zeelande din mai 1973, acesta, membru fondator al ATP, face apel la solidaritatea de breaslă. La început ea se manifestă timid, doar prin proteste şi acţiuni judiciare, toate respinse, căci FILT este solidară cu iugoslavii. Pilici fusese suspendat timp de nouă luni din toate competiţiile patronate de Federaţia Internaţională, inclusiv din Wimbledon.
Prin urmare, iată că venise momentul ca profesioniştii să arate că reprezintă o forţă, iar protestul lor s-a concretizat în decizia de a boicota in corpore turneul de la Londra. Din 81 de aderenţi la ATP doar trei (3!) au anunţat că participă la Wimbledon: Năstase, pe atunci lider mondial, englezul Roger Taylor şi obscurul australian Ray Keldie. Bineînţeles, octogenarii din sacrosanctul Comitet de Organizare al Wimbledonului au luat în derâdere ameninţarea cu boicotul. La Wimbledon, niciodată…! Sir Herman David, preşedintele distinsului Comitet, a mers până acolo încât i-a anulat statutul de membru al clubului All England lui
Jack Kramer, campion la Wimbledon, în acea perioadă în Consiliul de Conducere ATP, ceea ce în sine era şi lipsit de fair-play, şi abuziv. Presa engleză boicotează la rându-i boicotul ATP, doar câţiva gazetari curajoşi şi obiectivi îndrăznind să prezinte situaţia în termenii ei reali. Printre aceştia, celebrul Lance Tingay de la Daily Telegraph şi talentatul Rex Bellamy de la Times.
În aceste condiţii, ediţia din 1973 a Wimbledonului a fost mai ternă ca oricând, doar prezenţa junelui suedez Borg salvând, prin culoare şi prospeţime, ca şi prin ecourile social-mondene, competiţia. A câştigat cehoslovacul Jan Kodes, într-o finală cenuşie contra sovieticului Slava Metreveli. şŞi Năstase, şi Connors, şi Taylor, jucând sub presiunea membrilor ATP şi a colegilor lor profesionişti retraşi, au evoluat şters şi au părăsit turneul în fazele incipiente.
De-atunci, prestigiul şi forţa ATP-ului au tot crescut, căci conservatorii şi tradiţionaliştii din tenis au început să se teamă de sindicatul tenismenilor. Momentul Pilici 1973 a fost cel mai important din istoria ATP, iar croatului i se poartă un mare respect şi astăzi, fiind considerat un fel de „părinte-fondator“ al acestui organism.
Şi Pilici? După 1973, trebuie spus că prezenţa lui în circuitul ATP a fost din ce în ce mai ştearsă. În 1976 el se retrage din activitate, apoi părăseşte socialismul cu faţă umană edificat de Tito, pentru a se stabili în Germania Federală. Devine antrenor, încă unul foarte valoros, îşi construieşte o academie privată de tenis la München şi este ales căpitan-nejucător al echipei Germaniei, pe care o conduce de trei ori la victorie în Cupa Davis (1988, 1989 şi 1993). Era perioada în care Becker şi Stich dominau lumea tenisului mondial… După căderea Cortinei de Fier, Nikki revine acasă, în Croaţia, şi călăuzeşte echipa hârvaţilor la victoria din 2005 în Cupa Davis, având în Antici şi Ljubici elevi de mare calitate. În paralel, Pilici continuă să coordoneze academia de la München, unde îşi dezvoltă potenţialul un oarecare puşti sârb, pe nume Novak Djokovici. Nu peste mult timp Nole va deveni number one, dar explozia sa în tenisul mare i se datorează încă o dată bătrânului Nikki Pilici, cel care, în 2010, este căpitan-nejucător al Serbiei în finala Cupei Davis de la Belgrad, câştigată de plavi contra Franţei.
Nikola Pilici este singurul om din istorie care a cucerit Salatiera de Argint cu trei echipe diferite (Germania, Croaţia şi Serbia). Înainte de orice, însă, el este insul care a contribuit decisiv la câştigarea conştiinţei de sine a ATP-ului. Fie măcar şi pentru atât figura lui merită a fi evocată. Nu credeţi?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper