Muzeele europene: de la Francisc I la Erdogan

Nici n-am apucat să mă bucur prea tare, săptămâna trecută, că trei muzee româneşti au intrat pe platforma Institutului Cultural Google, că Parlamentul European mi-a şi tăiat din aripi.
Revolta mocnea de ceva vreme în mediile cultural-politice şi financiare europene, alimentată de veşnica frustrare a francezilor faţă de orice atac cultural venit dinspre America. Trebuie să spun că, în mai toate ţările europene de la vest de Apuseni, industriile creative sunt considerate parte componentă a culturii, pe baza bunului motiv că ceea ce înseamnă activitate de creaţie se traduce prin cultură. Termenul de industrie creativă are, pentru ceilalţi europeni, ca şi pentru americani, un puternic accent pus pe creativă; în România, accentul se pune doar pe industrie, astfel încât publicitatea, creaţia arhitecturală, programele pentru calculator, cinematografia, industria muzicală etc., care sunt, în mod limpede, părţi componente ale culturii, în toate analizele pe care le fac statisticienii, nu sunt contorizate în dreptul culturii. Urmarea este că atunci când se strâng contribuţiile pe care le aduce cultura la PIB, abia ne întindem spre 0,5%, în vreme ce industriile culturale şi creative ne duc spre 2% din PIB. Dacă guvernanţii ar fi conştienţi de asta, cultura şi educaţia ar beneficia de subvenţii mai mari de la buget… Poate… Adevărul e că în România nu poţi să fii niciodată sigur de vreo decizie raţională a guvernanţilor.
Dar să revenim la restul fraţilor noştri europeni. Fermecătoarea doamnã ministru al Culturii din Franţa, Fleur Pellerin, a tras un semnal de alarmă: „Astăzi, platformele utilizează conţinuturi creative fără să participe la finanţarea lor. Este natural să reflectăm la această situaţie?“ – a spus doamna ministru. Cu alte cuvinte, platformele utilizează inteligenţă europeană pentru a vinde europenilor produsele lor, de unde ele îşi trag profiturile. Cum am zicem pe înţelesul socialiştilor domniei-sale, exploatarea săracilor de către bogaţi! Trebuiau luate măsuri, mai ales că un studiu elaborat de Agenţia pentru Inovare FABERNOVEL a dezvăluit că, pe piaţa europeană, cifrele de afaceri ale celor patru giganţi numerici vor creşte, în euro, în 2017, faţă de 2011, după cum urmează: Facebook, de la 4 la 25 de miliarde; Google, de la 37 la 76; Amazon, de 48 la 157; şi Apple, de la 108 la 199. Grupul celor patru multinaţionale (Google, Apple, Facebook şi Amazon) a primit şi un nume de cod: GAFA. Grupul celor patru deţin un PIB egal cu cel al Danemarcei, generând, în 2013, venituri de 254 miliarde de euro, în situaţia în care Danemarca are 2,7 milioane de angajaţi, iar GAFA adună doar 270.000. Desigur, lucrurile nu se pot judeca atât de simplu. Firmele GAFA nu au obligaţiile sociale pe care le are statul danez, dar au, în schimb, o putere magnetică de atragere a forţei de muncă de pe piaţă şi, în plus, au obţinut o poziţie dominantă faţă de firmele europene. În consecinţă, cu vârful de lance al Franţei, parlamentarii europeni au încercat să atragă atenţia Comisiei asupra gravităţii situaţiei în care GAFA a trecut la exploatarea directă a resurselor culturale europene, cu ceva mai multă eficienţă decât instituţiile comunitare. Institutul Cultural Google a devenit un concurent incomod pentru Europeana. Günther Oettinger, comisarul pentru economia numerică şi societatea numerică, evocă, deja, iminenţa unei taxe „Google“, aplicabile la nivel european. Să ne aducem aminte că în timpul mandatului lui Bill Clinton chiar şi firma-fanion a industriei numerice americane, Microsoft, a fost târâtă într-un proces de destructurare, fiind acuzată de practici de monopol. Schimbarea viziunii, în epoca George Bush, a scăpat firma de belele. Desigur, Parlamentul European se află de-abia la începutul carierei sale; până când va deveni un real pol de putere şi control asupra Comisiei, opiniile sale, în asemenea cazuri, au doar un rol orientativ. Totuşi, este de observat că socialiştii şi popularii au reuşit să atragă atenţia Comisiei asupra pericolului instaurării unei poziţii de monopol din partea GAFA şi, cu sprijinul liberalilor, au trecut moţiunea. Desigur, acum este rândul Comisiei să ia deciziile pe care le va crede de cuviinţă. Majoritatea experţilor consideră că pentru GAFA a fost doar un avertisment, care nu va avea nici o urmare. Totuşi, pentru că nu vrea să rişte nimic, guvernatorul Californiei, Jerry Brown (pentru că Google este o companie californiană), a atras atenţia că un vot care ar obliga, în ultimă instanţă, cele patru mari companii sau unele dintre ele să se divizeze pentru a scăpa de legislaţia anti-monopol, ar pune în pericol negocierile transatlantice pentru încheierea unui tratat comercial. Personal, având o poziţie ceva mai relaxată decât prietenii mei francezi, cred că puţină concurenţă nu strică nici pentru Europeana.
Întâmplător sau nu, în aceeaşi săptămână, cel mai popular papă al ultimului secol, Jorge Maria Bergoglio, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 78 de ani, a vizitat Strasbourg-ul pentru a susţine două discursuri: unul în faţa Parlamentului European, celălalt în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În ambele cazuri, parlamentarii au ţinut să fie prezenţi cu toţii. Prezenţa Papei (precedenta a avut loc în timpul lui Ioan Paul al II-lea) a fost un eveniment politic şi cultural, deopotrivă. Primul papă neeuropean a ţinut două discursuri în care a scuturat, cu putere, letargia în care se pare că au căzut reprezentanţii noştri în forurile europene. A trebuit să vină un argentinian ca să ne spună câte ceva despre idealurile Europei, care au fost şi trebuie să redevină legate, deopotrivă, de lumea ideilor, de transcendenţa către Dumnezeu, precum şi de capacitatea practică şi concretă de a rezolva problemele, de a înfrunta situaţiile complicate. Spunea Papa Francisc I: „Deviza Uniunii Europene este Unitate în diversitate, dar unitatea nu înseamnă uniformitate politică, economică, culturală şi a gândirii. În realitate, toată unitatea autentică trăieşte din bogăţia diversităţilor care o compun, care este cu atât mai unită, cu cât fiecare dintre membrii ei poate să fie, fără frică, în primul rând el însuşi. În acest sens, apreciez că Europa este o familie de popoare, care vor putea să păstreze instituţiile Uniunii aproape de ele, în măsura în care vor şti să combine, cu înţelepciune, idealul unităţii la care aspiră cu diversitatea proprie fiecăruia dintre noi, punând în valoare tradiţiile proprii, ţinând cont de istoria şi rădăcinile fiecăruia, eliberându-se de numeroase manipulări şi fobii“. Aş fi tentat să citez aproape integral discursul Suveranului Pontif, de la frazele în care a apărat familia şi educaţia oferită în familie, până la cele în care a biciuit politica imigraţionistă a ţărilor bogate, ce au transformat Mediterana într-un cimitir al bărcilor cu refugiaţi din Africa, şi încheind cu cele despre sufletul creştin al Europei, de care aceasta nu se poate dezice, pentru că face parte din istoria sa. Şi în faţa Consiliului Europei Papa Francisc I a vorbit despre faptul că „globalizarea indiferenţei“ naşte egoism – fruct al unei concepţii a omului incapabil să primească adevărul în inima sa şi să trăiască într-o autentică dimensiune socială. Papa a deplâns Europa de azi, un pic obosită şi pesimistă, care se simte asediată de noutăţile venite de pe alte continente, întrebându-se retoric unde sunt vigoarea, tensiunea către ideal care au animat istoria europeană şi i-au adus măreţie, spiritul de întreprinzător şi curiozitatea, setea după adevăr.
Nu sunt eu persoana care să ofere asemenea serioase răspunsuri la asemenea grave întrebări. Am constatat doar că există forţe în măsură să încerce apărarea identităţii europene, pentru a păstra cât mai mult din diversitatea lumii, aceea care ne conferă tuturor identitate. Tot aşa, există şi forţe care consideră că dreptul la diferenţă şi la identitate presupune mai ales acceptarea limitării drepturilor celorlalţi. La câteva zile de la vizita la Strasbourg, Papa a mers la Istanbul, tocmai după ce lupul în blană de oaie care răspunde la numele de Recep Tayyip Erdogan a explicat urbi et orbi de ce Dumnezeu le-a creat pe femei inegale cu bărbaţii (s-a ferit să spună că ar fi chiar inferioare, dar a lăsat să se înţeleagă acest lucru din context): pentru că ele sunt mai delicate şi ar face mai bine să stea acasă, la cratiţă, şi să producă un număr convenabil de copii (cel puţin şase, dacă se poate). Desigur, Erdogan este doar preşedintele Turciei, dar se vede de la o poştă că are vocaţie de imam. Papa a preferat să treacă cu vederea asemenea provocări.
Problema, pentru un muzeograf serios care ar gândi o expoziţie despre valorile fondatoare ale Europei, ar fi să decidă: dacã Turcia este şi ea o ţară europeană (care, ce-i drept, cu oameni ca Erdogan la conducere, se îndepărtează pe zi ce trece de ziua aderării la Uniune). De unde până unde vorbim de valorile Europei şi cum le integrăm într-un muzeu? Întrebarea nu e fără noimă având în vedere muzeul Europei, care se află în construcţie acum, la Bruxelles, sub conducerea prietenei Taja Vovk van Gaal. Colega slovenă va avea multe lucruri de definit, până când va reuşi să formeze o imagine coerentă a istoriei Europei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper