Muzeele – de la sufletul european la Koons al enşpelea

Iar deasupra tuturora va vorbi
vreun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine…
lustruindu-se pe el

…Se pare că nu am mână bună la miniştrii Culturii. Cum mă gândesc de bine la unul, cum nu mai e în funcţie! Uite, nu mai departe de acum câteva săptămâni îi uram succes în funcţie doamnei Hegedüs, sperând că o să facă toate câte le-a promis – ea şi cu predecesorul ei politic, domnul Kelemen… Şi praful s-a ales de tot: de promisiuni, de programe, de proiecte, de bugete… Până la urmă praful s-a ales şi de oamenii care se tot uită în lungul zării, sperând că o să vină un ministru al Culturii responsabil la conducerea Ministerului. Praful s-a ales de toţi oamenii amăgiţi că Ministerul ar putea să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale. Aici nu contează scuzele cu demisiile forţate sau neforţate, politice sau nepolitice, determinate de alegeri sau de toanele unor lideri de partid. Rezultatul contează! N-aş vrea să trag turta pe spuza unora, dar trebuie să observ că, de la Adrian Iorgulescu încoace, nici un ministru nu a reuşit să facă ceea ce ar fi trebuit (nu ceea ce şi-a propus, că asta deja nu mai contează). Să vă spun câţi miniştri am avut, de la sfârşitul lui 2008 încoace? Vă spun: nouă (dintre care unul a avut două mandate). Şi?
Tăcerea dvs. e un răspuns.
Dar să revenim la oile noastre muzeografice.
După cum vă spuneam se pune la cale organizarea unui muzeu al Europei, la Bruxelles. Este prematur să vorbim acum despre cum va arăta. Organizatorii au depăşit deja cam toate termenele pe care le primiseră pentru finalizarea proiectului. Acum se discută despre 2016. O să vedem… Problema fundamentală este aceea a identităţii culturale europene, pe care acest muzeu este nevoit, de plăcere sau din obligaţie, să o delimiteze, să o constate, să o muzeifice (nu-mi plac conotaţiile acestui termen, dar acum se potrivesc). Ne vom întoarce mereu la definiţia Europei, atâta vreme cât Europa va fi de fapt etalonul lumii întregi; pentru că de fapt în funcţie de Europa judecăm întreaga omenire – nu doar noi, europenii, ci şi extraeuropenii, dintre care mulţi se simt excluşi, frustraţi, discriminaţi, tocmai pentru că sunt diferiţi, pentru că lumea pe care au moştenit-o ei este altfel decât lumea europeană. Europocentrismul este o boală pe care încercăm să o eradicăm din sufletele şi minţile noastre, fără să prea izbutim, pentru că toate continentele par, în ultimă instanţă, să dorească să ne imite.
Patrimoniul de mâine este arta de azi. Tocmai am spus un truism. Dar ce artă avem azi?
După cum ar spune Trahanache, în celebrul său dialog cu Farfuridi, din actul al II-lea al Scrisorii…: „Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puţintel…“! Şi să luăm un exemplu. Să nu fie cu supărare, dar îl iau ca exemplu pe cel mai „bine“ (adică, cel mai scump) vândut artist al zilelor noastre. Un fel de Leonardo (iartă-mă, Doamne, pentru blasfemie!) al contemporaneităţii: însuşi domnia-sa Jeff Koons. Domnul în cauză (pentru cei care au deschis televizoarele după ce a început arta contemporană) este american şi s-a născut cu aproape 60 de ani înainte. S-a remarcat ceva mai puţin prin ceea ce unii dintre contemporanii noştri numesc, încă, artă, ci mai ales prin căsătoria sa cu numita Staller Ilona Anna – o budapestană aflată şi ea la vârsta deplinei maturităţi (tocmai ce a împlinit 63 de ani) – şi care i-a pozat soţului său în diverse ipostaze, cel mai adesea cu anusul. Da, doamna în cauză a fost şi europarlamentar (între 1987 şi 1991, din partea Italiei), dar cel mai important lucru este că a rămas în memoria colectivă pentru apariţiile sale din filmele pornografice, de-a lungul cărora a izbutit să întreţină relaţii sexuale cu vreo 3 sau 4.000 de persoane (nu-şi mai aduce aminte cu precizie), de ambele sexe. Soţul său de atunci (au divorţat între timp), domnul Koons, a reuşit de-a lungul carierei sale să se ocupe şi de alte lucruri decât de fotografierea partenerei sale, deşi una dintre cele mai notabile opere pe care a realizat-o în întreaga lui viaţă se numeşte Ilona’s Asshole (netraductibil, pentru necunoscătorii limbii engleze).
N-aş vrea să credeţi că sunt vreun pudibond crescut la pension. Nu imaginile strict pornografice mă îngreţoşează; am văzut destule desene pornografice semnate de Picasso, de exemplu, şi trebuie să mărturisesc asupra valorii lor artistice desăvârşite (ca să nu mai vorbesc despre minunile elenice sau hinduse!). Problema „artei“ lui Koons este tocmai perfecta ei goliciune lăuntrică. Problema lucrărilor lui Koons este că ceea ce exploatează el este tocmai lipsa oricărui mesaj al acestora. A pornit de la banalul Iepure din 1986, aflat, azi, în colecţia Muzeului de Artă Contemporană din Chicago. A reluat, a mărit şi a supraexploatat această… sculptură (???), aducând-o la dimensiuni gigantice, lustruind-o şi colorând-o orbitor. Nici această lucrare, nici cele din seria Banalitate nu au arătat altceva decât nişte obiecte perfect… banale, strălucitor şi viu colorate şi supradimensionate. Lucrările sale au fost cumpărate de Guggenheim, de Pinault şi de alte asemenea mari muzee private ale lumii. Marile case de licitaţii au ajuns să se bată pe oţelurile sale polisate, fundaţiile au ajuns să stea la mila donaţiilor sale pentru copiii năpăstuiţi ai lumii, muzeele, de la cele de artă contemporană până la Versailles, l-au adăpostit cu veneraţie. În 2007, a devenit Ofiţer al Legiunii de Onoare şi, în acelaşi an, o realizare a sa pe nume Inimă atârnândă (traducerea îmi aparţine) s-a vândut la Sotheby’s cu 23,6 milioane de dolari – la vremea aceea, cea mai scumpă lucrare a unui artist în viaţă vândută la o licitaţie publică.
În general, aprecierile la adresa lui merg de la magnific la mizerabil. Chiar şi cei care îi apreciază opera îi constată cinismul şi observă faptul că a influenţat apariţia unor emuli de genul lui Damien Hirst (ştiu că am mai vorbit despre acest personaj, cu mult mai cinic şi mai „gol“ decât Koons din toate punctele de vedere).
Recent, Koons, al cărui zâmbet fad, fals şi îngâmfat mi-aduce aminte de bravul nostru britanic Nigel Farage, a bifat apariţia sa în două dintre marile muzee ale lumii: Muzeul Whitney din New York (unde a contorizat peste 400.000 de vizitatori) şi Muzeul de Artă Modernă (Centrul Pompidou) din Paris, unde îl mai puteţi vedea până la 27 aprilie 2015, în cazul în care chiar nu aveţi pe ce să vă daţi banii. Fiecare dintre lucrările expuse – fie că este vorba despre Michael Jackson şi bule sau Iepure – valorează câteva bune milioane de euro (desigur, la bursele marilor case de licitaţii). Urmarea? Koons este, după cum spune Éric Loret, „artistul pe care adorăm să îl detestăm“. Este, într-adevăr, artistul favorit al miliardarilor şi al săracilor care achiziţionează, pentru câţiva euro (ce aţi spus? că nu asta e valuta naţională în România? Mă rog…), albumaşe cu reproduceri lucioase ale oţelurilor sale. Expoziţia pariziană, curatoriată de Bernard Blistčne, îşi propune să ofere opera de artă oricui, să o facă disponibilă pentru interesul tuturor (chiar şi dacă nu pentru buzunarul oricui, deşi puteţi să vă cumpăraţi o mulţime de pixuri, brelocuri şi şepcuţe la preţuri de nimic). Într-adevăr, universul lui Koons este cel pe care ni-l imaginăm fiecare dintre noi pentru eternul şi inconştientul copil care a fost Michael Jackson, construind, eteric, lumi inexistente, dar perfecte în splendoarea lucirii lor inefabile. Muzeul este, mai presus de orice, apogeul recunoaşterii universale a valorii. După cum accepta chiar François Pinault, „când o instituţie publică expune un artist, valoarea sa pe piaţă creşte. Este un efect inevitabil“. Cu doar un an în urmă, Koons a reuşit să stabilească un record absolut pentru o lucrare vândută la licitaţie aparţinând unui artist în viaţă: 47 milioane de euro pentru Câinele balon – o lucrare înfăţişând un câine „lucrat“ într-un balon din plastic (obiectul fiind, evident, din oţel lustruit). Reţeta este binecunoscută (şi temeinic aplicată). Se ia un muzeu şi se dotează cu un consiliu de administraţie format din oameni bogaţi, cu speranţa că aceştia vor aduce muzeului bani pentru achiziţii. Oamenii bogaţi sunt colecţionari de artă. Colecţionarii de artă sunt „mână-n-mână“ cu vânzătorii de artă, care aleg, din marea de artişti, unul sau doi. Artiştii în cauză sunt propulsaţi în sfera de interes a colecţionarilor, care cumpără masiv operele lor şi recomandă muzeelor să facă acelaşi lucru. Muzeele ajung să investească sume fantastice în lucrări considerate excepţionale de către colecţionarii care fac parte din consiliile de administraţie ale muzeelor şi care au, în colecţiile lor private, opere ale artiştilor colecţionaţi de muzee – ceea ce le conferă artiştilor credibilitate şi faimă. Pare cinic, pare foarte cinic, dar e foarte adevărat. Dacă nu ar fi, nu s-ar putea explica de ce acum 14 ani Michael Jackson cu bule se vindea cu 5,6 milioane de dolari, în 2012 Lalele se vindeau cu 33,6 milioane de dolari, iar acum Câinele a spart piaţa cu cele 47 de milioane de euro. Da, toată opera lui Koons este o imensă oglindă aşezată deasupra societăţii americane, este un elogiu adus kitsch-ului. Este un elogiu serial adus banului, pentru că obiectele sale pot fi reproduse la infinit, oricât ar vrea autorul să ne spună că este vorba despre ediţii limitate. Dar vă întreb: această curbă a demenţei nu cumva ne atinge şi pe noi, europenii? Nu cumva suntem şi noi contaminaţi de spiritul acesta cinic, de anularea valorilor în numele postmodernismului, de jocul meschin de-a asumarea nimicului în numele nimicului? Mă simt precum un spectator al imaginii cu fata babii, care îşi alegea lada cea mai strălucitoare, dar care era plină de balauri. Este ca şi cum aş privi la promisiunile doamnelor şi domnilor miniştri ai Culturii din România pentru legi complete ale patrimoniului şi pentru bani curgând gârlă spre nestematele valorilor strămoşeşti – din care, până la urmă, nu se alege decât praful şi pulberea pământului şi sclipiciul de pe obiectele lui Koons. Sclipiciul acesta nu este altceva decât lipsa de suflet pe care Papa Francisc o clama în discursul amintit şi de mine cu o săptămână în urmă. Sclipiciul acesta va umple galeriile de artă ale Muzeului Europei de la Bruxelles? Asta ne reprezintă pe noi, europenii? Glanţul orbitor al preţurilor de la casele de licitaţii?
Aş fi prea naiv dacă aş aştepta un răspuns. Poate…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper