Leul cu cinci picioare

Un articol de I. Oprişan

După ce, la sfârşitul anului 1959, manuscrisul romanului Scrinul negru căpătase, într-un anume sens, undă verde şi autorul întrevăzuse o anume bunăvoinţă din partea forurilor supreme pentru întreaga sa activitate literară, G. Călinescu se arăta mai mult decât optimist în privinţa viitorului. „Partidul – le mărturisea el unor cercetătoare care îl vizitau la sanatoriul Otopeni, pe data de 23 ianuarie 1960 – este alături de mine şi mă înţelege“. „Când vorbesc în Parlament, spun, în cele mai simple cuvinte, cele mai mari adevăruri şi tov. Dej mă îmbrăţişează afectuos. Veţi vedea că tot ce scriu eu va fi publicat. Se va relua Bietul Ioanide. Scrinul negru va apare, sunt sigur de asta. Revizuiesc acum ediţia a IV-a a Enigmei Otiliei. Sunt un bun romancier. Scriu pentru Istoria literaturii“ (CNSAS, dosar I 066960, f.187).
Iar la 29 februarie 1960, după vizita prof. Pavel Ţugui la Institut, cu care discutase despre repunerea sa în drepturi, ca şef al Catedrei de Istoria Literaturii Române – i se aprobase oricum să ţină câteva prelegeri –, şi vorbise în legătură cu plecarea în străinătate pentru tratament, G. Călinescu se autocaracteriza în sensul aspiraţiilor supreme, cum ar fi dorit să fie. „Sunt – rostea el în faţa a trei colaboratori – mai puternic decât vă închipuiţi. Sunt ca un leu cu cinci picioare. Sunt un stăpân absolut şi totdeauna victorios în hotărârile şi acţiunile mele. Fac exact ce vreau eu şi toată lumea este dispusă să-mi primească toate cererile mele, oricare ar fi ele“ (CNSAS, dosar I 066960, f. 168).
Peste două săptămâni (la 16 martie 1960), întărea cele spuse prin altă declaraţie: „Li-e frică să nu mor, de asta pot ridica numai un deget şi mi se dă tot ce vreau“ (CNSAS, dosar I 066960, f.163).
În sfârşit, la 22 mai 1960, îi mărturisea unui coleg de-ai noştri: „Când vreau să-l văd pe Chivu Stoica, dau un telefon şi mă primeşte numaidecât. Când vin acolo, sunt aşteptat la scară de un colonel“ (CNSAS, dosar I 066960, f.139).
Că Gheorghe Gheorghiu-Dej îl simpatiza e un fapt cunoscut. De un Sfântul Gheorghe, chiar l-a vizitat pe neaşteptate, în str. Vlădescu, 53, aducându-i un buchet de flori. Mai departe, însă, Profesorul se autoiluziona, uitând sau minimalizând relele trecutului: „flagelarea“ lui ca estetician, critic, istoric literar şi gazetar de către aripa etnică Leonte Răutu, I. Vitner, Vicu Mândra etc.; îngrădirea posibilităţilor de publicare şi, ulterior, interdicţia de a veni în contact cu tineretul, prin îndepărtarea de la conducerea Catedrei de Istoria Literaturii Române şi chiar din învăţământ…
Iar în timp ce el îşi autoetala fabulos „puterea“, era urmărit, fără să ştie, pas cu pas, de Securitate în tot ce întreprindea, cu gândul de a-l băga după gratii, pe motivul că scria sau ar fi scris romanul de sertar Ororile comunismului în România.
Toate aceste mari nedreptăţi, săvârşite, desigur, cu avizul conducerii de partid, par stranii, întrucât G. Călinescu a fost, din 1946 şi până la moarte, deputat în Marea Adunare Naţională, iar în timpul cumplitei campanii de denigrare, susţinută de
I. Vitner, Vicu Mândra şi ceilalţi, era ales membru al Academiei Române şi desemnat ca director al Institutului de Istoria Literaturii Române şi Folclor al Academiei.
S-au întrebat mulţi cum puteau coexista înălţările „cetăţeanului“, membru al M.A.N., cu interdicţia tacită de a publica în presa centrală în perioada 1949-1955 şi alegerea ca membru al Academiei cu îndepărtarea ilegală din învăţământul universitar şi de la şefia catedrei, unde nu rămăsese decât un doctor în litere şi unul, cel autoproclamat şef de catedră, doctor în accepţiunea de medic (stomatolog)?
De asemenea, ne întrebăm cum de i s-a putut deschide, pe baza unui simplu zvon, dacă nu cumva pe baza unei simple glume, „dosar de urmărire informativă“ şi s-a ordonat interceptarea convorbirilor telefonice şi a tuturor discuţiilor purtate în casă, uitându-se activitatea sa de promovare şi susţinere a democraţiei din 1944 până în 1949 din paginile gazetelor Tribuna poporului, Lumea şi Naţiunea?
Se mai putea lăuda G. Călinescu, în condiţiile date, cu statutul ieşit din comun al unui leu cu cinci picioare, când nu dispunea nici de cele patru, cu care să stea şi să meargă normal, pe pământ, spre a-şi exercita firesc profesiunile de dascăl şi de scriitor?
Îl susţinea în această iluzie, între alţii, şi George Ivaşcu, care îi scria într-o epistolă: „Nu e nimeni mai tare decât Dv. la Contemporanul, nici chiar umilul Dv. supus“; iluzie dezisă de cenzurarea mai fiecărui articol publicat în serialul „Cronica optimistului“.
„El, din păcate, aproape în fiecare număr – ne mărturisea George Muntean în convorbirea din volumul G. Călinescu. Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate – avea dificultăţi cu «Cronica optimistului», fiindcă ăştia îl şi socoteau aşa, într-o dungă, un rebel, un neînregimentabil şi-l suspectau, privindu-i cuvintele din patru părţi deodată“ (p. 156). „Lui Călinescu îi era suspectat orice – până şi atunci când scria «patriotism socialist». Era o politică… la Contemporanul, de nivelare“ (p.163). „Tributul s-a atenuat după împrietenirea cu Gheorghiu-Dej“ (p. 165).
Spre a nu mai vorbi de maltratarea Scrinului negru, din care a scos cu duiumul fragmente (o parte publicate târziu de Pavel Ţugui în Revista de istorie şi teorie literară) şi a fost nevoit să introducă altele spre a îngroşa prezenţa „noului“ în structura romanului.
Stau mărturie în acest sens nu numai pasajele date la iveală în RITL, ci şi „depoziţiile“ colaboratorilor lui apropiaţi în convorbirile din volumul citat: „Ce să lase, când el scria una şi apărea alta?! Că el scria Scrinul negru şi ştii foarte bine câte texte i-au fost scoase din roman şi ce ameninţări i s-au transmis – că dacă nu-l schimbă, nu-i va mai fi publicat… Când ştii foarte bine că poeziile i-au fost modificate… Din «fecioara Maria» a ieşit «tovarăşa Maria»…/– «…fruntaşa…»/– … sau «fruntaşa Maria»“ (Cornelia Ştefănescu, pp. 329-330); „Scrinul negru a fost masacrat tare“ (G. Muntean, p. 156). Sau cu propriile cuvinte ale autorului: „Mi-am stricat romanul la sugestia editorilor, în nădejdea c-o să apară. Dacă nici aşa nu e bun, înseamnă că totul e inutil“ (p. 175).
Am discutat pe larg, în special cu cei doi colegi, despre situaţia ambiguă a Profesorului, ridicat, pe de o parte, la înalte demnităţi şi cinstiri naţionale, iar pe de alta, nelăsat să-şi exercite atribuţiile profesiunii sale şi ponegrit în mod public, cu toate atributele utilizate pentru cei din generaţia interbelicã, aflaţi în detenţie.
E limpede că G. Călinescu a îmbrăţişat cu entuziasm democratismul şi a avut „candoarea – cum se exprima doamna Cornelia Ştefănescu – că face ceea ce face adevărat, până şi-a dat seama că a căzut în capcană“ (p. 330), până a intuit „rinocerizarea“ propagată de oamenii „momentului“.
Şi atunci a încercat să salveze ce se putea salva. „Mi-am propus – îi mărturisea el lui George Muntean – să trec o flăcăruie dincolo, pe malul celălalt, indiferent care-o fi preţul! Am sentimentul c-am făcut-o… restul nu mă interesează!“ (pp. 164-165).
„Preţul“ n-a fost deloc mic. A acceptat de nevoie să fie manipulat, să scrie despre subiecte pe care nu ar fi dorit să le abordeze niciodată, nu numai în gazetele conduse de el, ci şi în paginile Contemporanului.
Pe bună dreptate, George Muntean afirma că G. Călinescu „a fost cel mai tipic reprezentant al intelectualităţii române dansat în această epocă“ (p.156); „Călinescu s-a angajat la modul sincer, în activitatea cetăţenească, de care n-a fost străin nici înainte. Pe urmă, însă, a intrat într-un mecanism şi ăştia l-au manevrat“ (p. 181).
L-au manevrat să spună ce-i cereau, într-un fel, sub ameninţare indirectă a privării de libertate – să nu uităm că a fost învinuit, după apariţia romanului Bietul Ioanide, de pro-legionarism, în timp ce foştii legionari n-aveau habar (de exemplu, C. Daicoviciu, Horia Hulubei) – şi s-a speriat el însuşi văzând cum se împuţinează rândurile oamenilor mari ai generaţiei sale, bãgaţi în închisori.
L-a tulburat, de asemenea, şi destinul Istoriei literaturii române, care, după învinuirile de filosemitism la apariţie, era condamnată, după 1944, de atitudine contrarie, cerându-se arderea ei (a compendiului) pe rug (I. Ludo), iar după aceea de ponegrire a scriitorilor evrei (I. Ionescu, 1953, CNSAS) şi de obiectivism, în 1948, de I. Vitner.
La toate acestea, „instinctul de conservare“, cum releva George Muntean, îl va fi determinat să „se pună bine cu stăpânirea“ (p.181), chiar dacă articolele sale (îndeosebi cele ocazionale şi cele de interpretare a unor principii şi teze ideologice) vor continua să lase posibilitatea unei duble interpretări. Şi chiar dacă până şi cei apropiaţi îl taxau de incertă situare pe poziţiile marxist–leniniste, de care era nu o dată învinuit în notele către Securitate.
Atenţionat poate – nu avem încă dovada – că viaţa, activitatea şi toate manifestările sale sunt puse, din octombrie 1959, sub drastică urmărire din umbră, G. Călinescu va afla salvarea doar în semnarea pactului cu diavolul, în cererea de a fi primit în rândurile Partidului.
Nu va deveni, însă, nici acum „leul cu cinci picioare“, cum se autodefinea, ci un „tolerat“ ornant, căruia i se îngăduia să aibă o rubrică săptămânală, supusă, totuşi, cenzurii, şi i se deschideau ceva mai larg porţile editurilor.
Cât despre reintrarea în drepturile furate – de profesor şi şef de catedră –, i se încredinţau doar un titlu onorific şi un curs facultativ, frecventat, însă, de o mare de intelectuali.
Dosarul pe care îl publicăm – ultimul asalt asupra intimităţii şi libertăţii Profesorului – dovedeşte mai mult decât oricare alt document perversitatea regimului comunist faţă de una dintre figurile proeminente ale culturii române.
E o mostră de împingere a suspiciunii până la absurd, un document de dezicere, prin latura cea mai agresivă, Securitatea, a regimului de G. Călinescu şi de tratare a lui ca a oricărui potrivnic, drept „duşman de clasă“.
Dar prin aceasta dosarul ca atare devine un act de reabilitare a omului şi a operei de toate învinuirile (sau măcar de o bună parte a lor) ce i s-au adus în necunoştinţã de cauză, imediat după decembrie 1989, şi continuă să i se mai aducă.
Descoperim prin „dosarul de urmărire informativă“ că, asemenea întregii elite intelectuale româneşti, apărătoare a valorilor naţionale, nici G. Călinescu nu a fost scutit de înjosiri, umiliri, nedreptăţi şi cercetări pentru activităţi subversive, pasibile a-l duce după gratii.
E marele câştig pe care ni-l oferă un document altminteri odios.

Prefata volumului I. Oprişan, Asaltul cetăţii. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Editura Saeculum I.O., 2014

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper