La Timişoara, Turandot spectacular

Un articol de COSTIN POPA

Festivalul Internaţional „Timişoara muzicală“ a ajuns la cea de-a XXXIX-a ediţie dedicată teatrului liric. În lunile octombrie şi noiembrie, melomanii din municipiul de pe Bega au fost regalaţi cu opt spectacole speciale, pe care Opera Naţională Română Timişoara le-a oferit în distribuţii atractive.
În seara inaugurală s-a prezentat Tosca de Puccini, cu Dragana Radakovic din Serbia, Hector Lopez şi Carlos Almaguer din Mexic. A urmat Nabucco de Verdi cu aceiaşi Dragana Radakovic şi Carlos Almaguer, cărora li s-au adăugat Alexandru Moisiuc, solist al Operei de Stat din Viena şi Cristian Bălăşescu. Faust de Gounod i-a avut ca protagonişti pe Luca Lombardo (Franţa), Narcisa Brumar, Bálint Szabó, debutantul George Proca şi Cristina Vlaicu, Traviata de Verdi pe Cristina Păsăroiu din Bucureşti, Florin Guzgă din Iaşi şi Dan Patacă, Adriana Lecouvreur de Cilea pe Carmen Gurban din Cluj-Napoca, Călin Brătescu din Bucureşti, Mirouslava Yordanova din Bulgaria şi Dan Patacă, iar Trubadurul de Verdi pe Tito You (Republica Coreea), Lăcrămioara Cristescu, Mzia Nioradze (Georgia), Cristian Bălăşescu şi pe Adrian Sâmpetrean, tânărul bas clujean care desfăşoară o importantă carieră emergentă în Occident. Totul a fost dirijat de italianul David Crescenzi, un obişnuit al Operei timişorene.
De la Belgrad, a sosit ansamblul Operei Naţionale care a adus producţia lui Dejan Miladinovic, Olandezul zburător de Wagner, cu soliştii Miodrag D. Jovanovic, Ana Rupcic Petrovic, Dejan Maksimovic, Nenad Jakovljevic, Dubravka Filipovic, Danilo Stošic, sub conducerea muzicală a Anei Zorana Brajovic.
Pentru încheierea festivalului, directorul general al Operei, Corneliu Murgu, a ridicat din nou bagheta regizorală (după Trubadurul de anul trecut) şi a propus o nouă montare cu Turandot de Puccini, titlu în care interpretase de peste două sute optzeci de ori rolul Calaf, în cei douăzeci şi cinci de ani de prodigioasă carieră internaţională. Premiera a atras un număr record de melomani.
Amplă desfăşurare muzicală
Turandot, cântecul de lebădă puccinian, se cântă pe scară largă în lume în versiunea terminată de Franco Alfano (duetul final şi încheierea operei, ce urmează scenei morţii lui Liù), în pofida unei recente alternative a lui Luciano Berio, care însă nu s-a impus. Partitura originală Ricordi, cu finalul lui Alfano, a fost folosită şi la Timişoara.
Opus monumental, cu extinse pagini corale şi ample desfăşurări orchestrale, cu arii de extremă dificultate şi rară coerenţă dramaturgică, Turandot seduce peste timp graţie desfăşurărilor grandioase şi vocalităţii spectaculoase. Este un opus în care echilibrul conceptual este primordial, la care se adaugă, indispensabilă, performanţa vocală.
La Timişoara, ştiinţa stilului puccinian, gândirea analitică profundă asupra partiturii, dimensionările masive şi nelipsita emoţionalitate a portativelor maestrului de la Torre del Lago au fost virtuţile pe care dirijorul David Crescenzi le-a înfăţişat cu prisosinţă, în conturarea unui spectacol viu, dinamic şi, totuşi, sensibil. A reuşit în demersurile sale în conjuncţie cu două excelente ansambluri, corul (pregătit de Laura Mare) şi orchestra Operei timişorene (concert-maeştri Ovidiu Rusu şi Corina Murgu), aflate în forma lor cea mai bună, confirmându-şi astfel valoarea. Crescenzi le-a forjat în sensurile dorite, la care a adăugat lucrul cu cântăreţii, impecabil din punct de vedere stilistic, pornind de la darurile fiecărui interpret, pe care le-a modelat către o cât mai veridică redare a specificului puccinian. În afara principalilor, un exemplu concludent vine dintr-o zonă de detaliu şi culoare, aceea a interpreţilor celor trei miniştri Ping, Pang şi Pong – George Proca, Cristian Bălăşescu, Remus Alăzăroae. Toţi au cântat exemplar, cu accente bine cumpănite, cu intenţii amănunţit gândite, care au redat şi umorul, şi ironia amară, şi visarea.
Reuşită regizorală
Turandot este o operă cvasi-concertantă, cvasi-oratorială, statică. Marile mase corale sunt aproape imobile, comentatoare fixe ale întâmplărilor. A fost meritul regizorului Corneliu Murgu că a activat scena, i-a dăruit vivacitate şi realism, făcând-o să pulseze. O lume pestriţă, mişcătoare, energică, participativă a însoţit fiecare moment de ansamblu. În plus faţă de popor şi demnitari, platoul s-a umplut de soldaţi, paznici, zbiri, călăi, „cadâne“ ispititoare (balerinii şi balerinele coregrafei Carmen Cojocaru), de Corul de copii al Operei (dirijor Corina Cranciova de la Muzeul Banatului Timişoara) cu firave şi prea timide voci. Superb a fost momentul defilării „lampioanelor“ în scena adoraţiei astrului nopţii din primul act. Marele tablou al celor trei miniştri din actul al II-lea nu a rămas numai la nivelul expunerii vocale (excelentă, cum spuneam), ci a adăugat destul interes scenic. Ping, Pang şi Pong au fost coafaţi şi îmbrăcaţi în costumele de ceremonie în timp ce cântau.
Reuşita lui Corneliu Murgu vine şi prin profilul caracterologic rezervat principalilor. Turandot, întrupată de frumoasa soprană Dragana Radakovic, cea cu o siluetă de invidiat într-o lume de corpolente interprete ale rolului „principesei de gheaţă“, a fost şi rigidă, dar şi umană, şi necruţătoare, dar şi emotivă, cedând la final fiorilor iubirii. Această Turandot a emanat feminitate şi nu a fost rău deloc. Mai mult decât atât, a părut o suverană destul de populară, întrucât nu s-a sfiit să avanseze până în mijlocul supuşilor, în marea scenă a „întrebărilor“ din actul secund. Interesant personaj, modern în joc şi atitudine.
În conturul pe care regizorul l-a rezervat eroilor importanţi, imediat vine emoţionalitatea cu care soprana Narcisa Brumar a trăit rolul sclavei Liù.
Câteodată distant, fără străfulgerări la prima întâlnire cu Turandot, dar mai apoi încrezător în steaua sa şi pe deplin îndrăgostit a fost tenorul Bogdan Roman (Calaf).
Basul Octavian Vlaicu a exprimat întreaga durere a lui Timur, regele exilat al Tartariei.
Costume spectaculoase
Fără îndoială, Corneliu Murgu este un făuritor solid de personaje, un sensibil şi atent lector al tramelor. L-a sprijinit în demersul său, semnatarul decorurilor şi al costumelor, italianul Mario de Carlo, vechi şi tradiţional colaborator al Operei timişorene. După ce am văzut recent propria-i producţie cu Lucia di Lammermoor la Cluj-Napoca, i-am recunoscut şi aici design-ul clasic preferat: o scară centrală monumentală, decorul masiv, simetric, pe fundalul căruia se deschide poarta palatului imperial.
Dar marea şi originala creaţie a lui Mario de Carlo a fost, la Timişoara, desenul costumelor. Luxuriante, fastuoase, strălucitoare, colorate armonizat şi simbolic, cu un mesaj de actualitate de care Corneliu Murgu, desigur, nu este străin. Da, cele trei somptuoase rochii (aurie, neagră, argintie) ale eroinei principale puteau fi purtate la orice bal tematic, chiar în epoci care merg până aproape de cea modernă. Doar bogatele coroane, paruri, podoabe au făcut trimitere la anii legendari ai acţiunii. Transformarea spectaculară, „lovitura de scenă“, a venit la final, când principesa cu alură de fotomodel a apărut într-o superbă rochie de un roşu aprins, roşul pasiunii şi al dragostei, cu care ar fi putut defila pe orice catwalk. Şi celelalte costume au fost desenate cu minuţie, bine integrate în atmosfera Chinei milenare.
S-a cântat bine
Soprană lirică-spintă, verdiană excelentă, Dragana Radakovic a păşit cu curaj în teritoriul dramatic, prin teribilul rol Turandot. L-a studiat, l-a preparat cu atenţie şi i-a dăruit accentuările, atacurile acute de sunet atât de periculoase, cu preocupare pentru incisivitate  şi penetranţă. Plăcuta, calda timbralitate a artistei a servit conturului uman cu care a conceput personajul. În registrul înalt, un vibrato câteodată destul de larg s-a insinuat.
L-am numit cândva pe Bogdan Roman „prinţul acutelor spinte, ferme, puternice şi bogate“. Spectacolul timişorean mi-a confirmat aprecierea, tenorul ridicând sala în picioare cu un „squillo“ deosebit, într-o partitură ofertantă. Roman este foarte tânăr şi preocupările în continuare trebuie să fie orientate pentru ridicarea registrului mediu la nivelul celui înalt, pentru omogenizări şi redări adâncite, mai puţin mecanice (aria Non piangere Liù).
Soprana Narcisa Brumar a cântat cu sensibilitate, expunând un glas frumos, impregnat de lirism, cu care a modelat frazele în expresivitate şi nuanţări subtile (superb filajul pe nota de Si bemol acut din finalul ariei Signore, ascolta!). Pianissimele suave, emoţionante, au continuat şi în aria Tu che di gel sei cinta (actul al III-lea), a cărei frază finală, totuşi, suportă mai multă continuitate.
Cu voce rotundă, plăcut îmbrăcată în armonice, a cântat basul Octavian Vlaicu (Timur). În afara rolurilor Ping, Pang şi Pong, alte personaje au fost întrupate de Sabin Plăcintă Ciurescu (un Împărat Altoum deloc decrepit şi demolat), Marius Goşa (Mandarinul, cu glas nu foarte concentrat), Victor Geru (Principele persan), Manuela Ardelean (Călăul Pu-Tin-Pao în travesti).
…În caietul-program al Festivalului Internaţional „Timişoara muzicală“, Opera Naţională Română anunţă premierele anului 2015: Contesa Maritza de Kálmán, Aida de Verdi şi Norma de Bellini.

Untitled-5
Aşteptăm cu interes.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper