La Braşov, un surâs în plină iarnă

Un articol de COSTIN POPA

S-a încheiat cea de-a XII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Operă, Operetă şi Balet, pe care Opera din municipiul de sub Tâmpa îl organizează tradiţional, în colaborare cu Primăria şi Consiliul Local Braşov. Pe parcursul lunii noiembrie, Falstaff de Verdi, o Gală de operă, spectacole intitulate Farmecul operetei maghiare şi Seara operetei şi musicalului au fost manifestările care au prefaţat noua producţie a operetei, Ţara surâsului de Lehár, oferită în două serate consecutive, la sfârşitul festivalului. Au fost satisfăcute astfel toate gusturile, iar melomanii braşoveni au avut de ce să fie mulţumiţi.
Pentru premiera cu Ţara surâsului, conducerea Operei Braşov şi directorul artistic Ovidiu Mezei l-au invitat ca regizor pe Tiberius Simu, apreciat tenor şi, în ultima vreme, autor al unei reuşite puneri în scenă a operetei Văduva veselă la Opera Naţională Română din Cluj-Napoca. În plină desfăşurare a carierei solistice, Simu a decis să-şi amintească de prima dragoste, din timpurile absolvenţei facultăţii de regie de teatru muzical.
În conturarea personalităţii artistice a lui Simu, simbioza celor două atu-uri, de interpret şi regizor, aduce benefice rezultate. Este o îmbinare fericită pentru mizanscenele lirice, în care – în multe situaţii – când sunt abordate de regizori de teatru de proză sau chiar de unii specializaţi, se ajunge la rezolvări parţiale. Viziunile scenice ale lui Tiberius Simu respiră împreună cu vocile, cu orchestra, cu tramele, într-o deplină coerenţă. Este idealul, confirmat şi acum, la Braşov.
Tiberius Simu – Rodica Garştea – Corina Dumitrescu,
o schipă de succes
A fost o montare clasică, cu joc de scenă atractiv şi convingător, venit din partea unor personaje bine individualizate, într-o atmosferă potrivită celor două lumi în care se desfăşoară acţiunea, la Viena şi Pekin. Mişcările sunt diverse şi animate, cu suport remarcabil prin coregrafia semnată de cunoscuta şi preţuita artistă Corina Dumitrescu. Aveam să descopăr că balerinii (Iulia Coşeru şi Dorin Mirea) care dansează în timpul uverturii şi îi însoţesc tot timpul, simbolic, pe cei doi îndrăgostiţi, sunt figurinele animate ale cadoului oferit de Sou-Chong iubitei Lisa, o statuetă străveche, cu puteri de talisman. Culorile albastru şi galben sunt cele care îi reprezintă pe Sou-Chong şi Lisa, iar vălul dragostei îi înconjoară, se desface şi se reface, accentuând sugestiv evoluţia conflictului. Şi pentru că am vorbit despre coregrafie, trebuie amintite scurtele şi expresivele dansuri ale celor patru mirese destinate prinţului chinez (Clar de lună, Libelula, Fluturaşul zglobiu, Rândunica), costumate în roşu. Văluri vaporoase, un evantai uriaş, coada lungă de păr împletit a „rândunicii“ subliniază specificul. Nu le uit pe cele opt balerine, Diana Drăgan, Cristina Rotundu, Melania Condoiu, Mihaela Fărcăşanu (în prima seară), Alexandra Scriminţ, Meda Enăcache – asistenta de coregrafie,
Miruna Moldoveanu, Nicoleta Sasu (în cea de-a doua).
O bună notare trebuie neapărat făcută pentru mişcările de artă marţială ale interpretelor în travesti ale Eunucului şef, Andreea Gurguiatu şi, îndeosebi, Andromeda Nemeş, inspirate de Adrian Silivestru, instructor şcolit în China.
Alături de coregrafia Corinei Dumitrescu, scenografia Rodicăi Garştea a fost, şi ea, o încântare. Un set de panouri mobile au constituit fundalul unic, aducând variaţie şi… economicitate. Dacă, pe uvertură, austeritatea (ŕ la Robert Wilson) a fost dominantă, actul vienez a impresionat prin desene sugerate de pânzele lui Gustav Klimt, combinate cu idei de gravuri extrem-orientale. La Pekin, oglinzile luminate şi ornate au fost cheia de boltă, pentru ca decorul de final să reamintească separaţia între cele două civilizaţii, care îi izolează pe eroi. Binevenite au fost mulţumirile pe care scenografa le-a prezentat, în programul de sală, lui Şerban Iuca, „pentru pictura unică a decorului“. Rodica Garştea a semnat şi design-ul costumelor, mai reuşite, mai variate coloristic în actele al doilea şi al treilea.
În ambiental, importante au fost şi luminile, pe care Tiberius Simu le-a lucrat cu minuţie, desele schimbări fiind reflecţii ale stărilor de spirit.
Pentru final, în clipa despărţirii celor doi îndrăgostiţi, regizorul a intervenit – contrazicându-l pe Lehár – şi a propus un viitor nou cuplu Gustav – Micuţa Mi. Vor rămâne ei în China alături de Sou-Chong…, vor merge la Viena împreună cu Lisa…? A rămas ca imaginaţia noastră să lucreze. În orice caz, happy-end-ul tipic de operetă a fost asigurat.
Două distribuţii echilibrate
Pentru rolurile principale, au fost asigurate două distribuţii, ceea ce înseamnă că Opera Braşov este bine încadrată solistic.
Visătoarea Lisa (soprană) a primit din partea Valentinei Mărgăraş experienţa şi raţionalitatea, iar din cea a tinerei Cristina Coatu, prospeţimea şi elanul. Ambele artiste au cântat cu glasuri strălucitoare, la prima strecurându-se un vibrato mai larg şi sunete întrucâtva stridente în registrul acut, iar la cea de-a doua o emoţionalitate sporită în primele secvenţe ale operetei, depăşită mai apoi, pe măsură ce încrederea în sine s-a instaurat. A fost un parcurs aşteptat în condiţiile debutului şi tinereţii Cristinei Coatu, a cărei rotunjime de emisie sonoră pe întregul ambitus trebuie urmărită în continuare ca ţintă de perfecţionare. La fel ca şi siguranţa extrem-acută.
Tenorii care l-au întruchipat pe Prinţul Sou-Chong, Mihai Irimia şi, respectiv, Liviu Iftene, au reprezentat atribuiri valabile în „cast”. Fiecare cu personalitatea şi calităţile sale. Cu numitor comun, ţinuta de vedete de operetă. Irimia a cântat cu patos şi poezie, în pofida unei timbralităţi mai opace, cu un vârf în celebra arie Tu eşti iubirea mea şi, fără ea, eu aş pieri, interpretată cu patină lirică vieneză, în care fraza „Iar dacă-i vis mincinos, eu tot îl cred fiindcă minte frumos”, lungă şi expansivă, a fost impecabilă din unghiul cursivităţii. Şi repriza ariei a emoţionat.
Nuanţat a cântat Liviu Iftene, ascunzând – pe cât posibil – nazalizările acute sau unele sunete „deschise”. Cu cânt moale, a creat o armonioasă atmosferă în delicatul duet „al ceaiului”, în compania Cristinei Coatu, şi ea o sensibilă artistă. Cu ironie fină şi subtil, a susţinut dialogul cu cele patru prietene, Alina Achim, Mihaela Marele, Anca Manea, Geanina Tomescu. Ca detaliu, dacă atacul înalt al amintitei fraze „Iar dacă-i vis mincinos…” ar fi fost mai puţin vehement, omogenitatea ar fi avut de câştigat.
Rolul Micuţei Mi a revenit sopranelor Corina Klein şi Iuliana Stârlea, ambele cu glasuri agile de subretă, cea de-a doua câştigând şi duelul cu orchestra în registrul central-grav.
Pentru Contele Gustav von Pottenstein, din nou doi interpreţi, tenorii Mugurel Oancea, Claudiu Bugnar, ca şi pentru Doamna Hardegg (Iulia Pârlea, Mariana Tomescu) sau personajul Generalul (Aurel Aron, Paul Tomescu). Bătrânul păzitor al legilor sacre, Thondup, a fost bas-baritonul Cristian Fieraru, excelent sonor şi ca proiecţie de voce. În alte roluri, au fost distribuiţi Mugur Curelaru (Contele Ferdinand Lichtenfels), Dorin Iuga (Consulul) şi Mihai Burlacu (Valetul).
Totuşi, cred că atenţia trebuie îndreptată în continuare către fluenţa succedării replicilor şi evitarea micilor erori de rostire a textului.
La pupitru, dirijorul Traian Ichim a tălmăcit partitura cu bună cunoaştere stilistică a ritmurilor lui Franz Lehár, în seara a doua obţinând din partea Orchestrei şi Corului pregătit de Ciprian Ţuţu o mai mare concentrare şi închegare a întregului, în care îndeosebi „cordarii” s-au distins prin frumoase şi evocatoare sonorităţi.
Ţara surâsului braşoveană rămâne un spectacol de văzut, de aplaudat. Păcat că – aflu „pe surse” – următoarea reprezentaţie va fi abia în martie. Lăsând la o parte rodajul, care va fi practic redus la minimum şi faptul că bunele practici deprinse la repetiţii, la primele două spectacole se vor dilua, trebuie tras un semnal preventiv, valabil nu numai pentru Braşov, dar şi pentru alte teatre lirice din ţară. Conducerile sunt obligate să asigure valorificarea cu regularitate a muncii depuse de solişti, de ansambluri. Pentru consolidarea lor profesională. Şi spre bucuria publicului.
Până una – alta, după două operete, îl aşteptăm pe Tiberius Simu să-şi încerce forţele şi în montarea unui titlu de operă, marea sa specialitate pe linie de cânt.

 

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper