Imposibila escapadă

Un articol de Andreea Coroian

Cu Escapada Laviniei Branişte, suntem nu numai în faţa unei prozatoare mature, care stăpâneşte bine tipologia prozei scurte, ci, mai ales, în faţa unei prozatoare care jonglează cu pricepere printre concepte mari ale literaturii.
La o primă vedere, ceea ce lipseşte prozelor Laviniei Branişte este tocmai narativul: cum nu există vreun punct de maximă tensiune pe care să-l asimilăm ideii clasice de punct culminant, niciunul dintre evenimentele mărunte înşiruite nu capătă vreodată statutul de intrigă. În seria micilor evenimente ale fiecărei povestiri, niciunul nu are capacitatea de a da tonul unei acţiuni semnificative – şi, vom arăta mai târziu, semnificatoare. Toate rămân, într-un joc inteligent al autoarei, în sfera potenţialităţii. Privită mai degrabă ca tablou de viaţă unde orice se întâmplă trece în categoria nimicurilor zilnice, fiecare proză conţine potenţiale mari naraţiuni care scapă parcă printre degete autorului. Contrar trendului de a coborî în cotidian pentru a căuta elemente ale vieţii zilnice menite să asigure trimiteri ingenioase la marile teme ale existenţei sau ale societăţii contemporane, autoarea realizează o incursiune la nivelul primar al vieţii – al cotidianismului tabieturilor, al lipsurilor şi-al dorinţelor mărunte – de dragul simplităţii evenimentelor pe care le găseşte acolo.
O reţea de funcţii
Sub un ochi narativ personal sau impersonal, povestirile Laviniei Branişte îşi extrag seva semnificatoare nu din acţiune, aşadar, ci din prototipul celui care priveşte. Personajele sunt cheia aici – ele, şi nu acţiunea, concentrează tema fiecărei proze. Semnificaţia nu ţine, de aceea, de ce se întâmplă, ci de cui i se întâmplă câte ceva din categoria „nimicuri“. O mică trecere prin lumea prozatoarei din Escapada îţi cauzează întâlniri cruciale cu profesorul de şcoală nouă (a bogaţilor), angajatul la multinaţională, tânăra doctorandă, aparţinătorii unui bolnav în spital, fiica unor părinţi de provincie ori îngrijitoarea unor bolnavi, emigrantă în Spania. Simpla încercare de enumerare a unor personaje obligă la un exerciţiu de prezentare a omului prin ceea ce face, prin relaţiile în care intră şi care îl definesc. Nu e vorba de vreo intenţie de tipologizare, însă. Nicidecum. Ţine de un talent scriitoricesc şi de o inteligenţă în percepţia lumii ca fiecare proză din cele nouãsprezece să pară a fi despre o categorie – şi e adevărat că putem identifica anumite steoreotipii –, dar miza să fie tocmai caracterul stereotip al unei lumi care arată la fel de descurajator sub privirile oricărui tip de personaj.
Programatic, această superficialitate în raportarea la celălalt e de regăsit într-o proză ce surprinde momente ale vieţii la bloc. Aici, personajul principal realizează că nu ştie cum se numeşte administratoarea blocului, pe care o salvase în telefon, cum altfel, ca „administratoarea“. Simbolic, relaţiile cu ceilalţi se rezumă la tipologia acestui tip de agendă telefonică. Angrenaţi într-o viaţă în care contează ceea ce reprezintă oamenii pentru individ („apart. 33“, „instal nou“), nu mai interesează identitatea lor, ci relaţia cu cel care-l denumeşte. O astfel de reţea socială este o reţea de funcţii.
Cultul momentului
În definitiv, cu funcţii şi vieţi diverse, personajele Laviniei Branişte nu sunt, de fapt, decât faţete ale aceluiaşi individ – şi poate nu e în totalitate greşit ca unii să citească în filigran o componentă biografică. Mai multe elemente trec dintr-o proză în alta, asigurând firul roşu tematic: preocuparea pentru imaginea lăsată celorlalţi – deopotrivă interes şi dezinteres în a-ţi construi o imagine – sau obsesia pentru trecutul care te defineşte, înţeles chiar ca o chestiune de gene moştenite. Raportat la oricare dintre aceste nuclee semantice, personajul ilustrat este, în fiecare proză, în imposibilitate de a stabili conexiuni reale cu cei din jur. În orice tip de relaţie s-ar angrena personajul principal, e, aşadar, întotdeauna în discuţie un conflict al dorinţelor şi aşteptărilor celor doi parteneri. Omul Laviniei Branişte e mereu neintegrat, dar nu societăţii, aş spune, ci situaţiei. Drama nu vine în consecinţa neînţelegerii unor elemente necesare integrării în miniclase şi grupuri, ci din nefastul ratării stării potrivite momentului. „Nu simţea niciodată emoţia adecvată, le rata constant“ – e o caracteristică specifică tuturor personajelor Escapadei.
E la îndemână să subliniem o altă caracteristică a personajelor povestirilor care ţine de raportarea la propria persoană, de această dată – un personaj care nu se simte bine în pielea lui, care nu e apreciat la adevărata-i valoare, din nou, în niciun tip de relaţie, fie ea de serviciu, familială, de amiciţie sau de dragoste. Superficialitatea lumii însă nu e, din nou, nicio secundă incriminată cu aplomb moralist; Lavinia Branişte oferă tablouri, nu judecăţi şi nici soluţii. De aceea, povestirile nu se încheie, ci pot continua la nesfârşit, cum la nesfârşit continuă viaţa după un instantaneu fotografic.
Prozatoarea are, deci, un adevărat cult al momentului. Fie că imaginea este a corporaţiei, a orăşelului mic de provincie, a spitalului românesc sau a Spaniei emigranţilor, ea nu rămâne suspendată dincolo de o intenţie semantică. Clişeele societăţii româneşti sunt valorificate în scene de puternic impact social (corupţia din spitale, lipsa de valorizare a profesorului din şcoala „baştanilor“, ambalajul perfecţiunii din corporaţii, bon-ton-ul dezvoltării personale, moda turismului rural ş.a.). Efectul provine însă nu dintr-o reinterpretare a clişeului şi nici măcar din păstrarea momentului în sfera potenţialităţii despre care vorbeam, ci tocmai din asumarea lor până la capăt cu statutul de clişee. Să ne oprim asupra prozei Albastru, un tablou al vieţii în corporaţie. Natură moartă – clişeul nu e nicăieri mai la el acasă ca aici. Dincolo de toate locurile comune ale activităţii, programării, evaluării continue şi frazelor automate – „să nu generăm recontact“ –, imaginea pregnantă este aceea a şefului de echipă, grup, birou, pupitru care ţine un discurs dublat de o prezentare Powerpoint ale cărei informaţii, „desene şi bucăţi de text“, „i se lăţesc pe faţă“. Imaginea devine simbol al omului-text, al automatismului redării superficiale a unor cuvinte care nu îţi aparţin, care nu te definesc, pe care nu le produci din interiorul tău, ci doar le reflecţi ca o suprafaţă de tip oglindă după ce cineva le-a proiectat pe tine.
Lavinia Branişte face un exerciţiu de privire a lumii prin ochii unor categorii diverse. Interesant e însă că prin orice ochi ai privi, lumea apare tot indiferentă faţă de adevăratele valori, iar personajul rămâne incapabil de a-şi identifica locul într-o lume pe care nu o poate interioriza. Unde e Escapada atunci? – ne-am putea întreba. Cum fiecare povestire prezintă un final suspendat, o potenţialitate, cum am numit-o, ar fi de concluzionat că însăşi escapada din chingile lumii actuale rămâne doar o posibilitate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper