„Îmi place mai mult realitatea din spatele realităţii“

Un articol de Eugen Bunaru

Nora Iuga în dialog cu Eugen Bunaru

Eugen Bunaru: – Stimată doamna Nora Iuga, recent ne-am întâlnit la Timişoara, la Vestivalul de literatură, ediţia a III-a, organizat de Biblioteca judeţeană Timiş, sub coordonarea managerului acestei instituţii, tânărul scriitor Tudor Creţu. Îmi spuneaţi atunci, în seara inaugurală, poate cu o uşoară nuanţă de complezenţă, că aţi regăsit capitala Banatului mai frumoasă şi mai vie, cultural vorbind. Cu ce impresii aţi plecat la finalul Vestivalului?
Nora Iuga: Vă iert că m-aţi bănuit de „complezenţă“. Aveţi o scuză. Mă cunoaşteţi mai mult din cărţile mele care se pot citi în zeci de registre. Sau senectutea mea e de vină; bătrânii sunt mai amabili şi de aceea pot părea convenţionali. Eu nu spun şi nu fac niciodată nimic din complezenţă. Sunt cel mai natural om din lume! Asta nu înseamnă că nu laud, atunci când îmi place ceva. După „o absenţă îndelungată“ – titlul unui film vechi –, oraşul de pe Bega mi se pare primenit şi întremat. Simt cum se întoarce eleganţa şi distincţia pe străzi, în marile magazine, în comportamentul oamenilor, în interesul şi ţinuta publicului, prezent în număr foarte mare la Vestivalul de literatură, pe care îl consider o reuşită.
E. B.: Deşi aţi trecut de pragul celor 80 de… primăveri, tinereţea dumneavoastră spirituală şi nu doar, felul neconvenţional de-a vă exprima, de-a vă manifesta, ca scriitor şi ca… personaj în lumea literară, v-au atras simpatia şi admiraţia. Sunteţi înconjurată, mai mereu, îndeosebi de tinerii scriitori. Multora le sunteţi emul sau model, dar, pare-se, stârniţi, uneori, şi o dezaprobare tacită, venind dinspre unii colegi aparţinând (parcă) generaţiilor mai vârstnice. Cum priviţi aceste două –  opuse – atitudini? Ce explicaţie le-aţi da?
N.I.: Toată existenţa mea de acum se derulează între două extreme. Aţi remarcat foarte exact oscilaţia sentimentelor pe care le provoacă apariţia cărţilor sau a persoanei mele. În general, a devenit parcă un postulat fraza: „Tinerii o iubesc pe Nora Iuga!“ Nu mă mir. Cel mai mult o iubesc elevii – poeţii, cei care vin cu materialul brut, cei în care magma poetică dă în clocot, e instinct în erupţie! Acolo iubirea se clamează, bucuria se clamează, acolo unde cuvintele nu se sfiesc să-şi facă de cap şi să sfideze raţiunea, unde manifestarea dragostei de viaţă nu e catalogată drept kitsch. Cei care nu o iubesc pe Nora Iuga iubesc urâtul şi moartea treptată a simţurilor, indiferent de vârstă.
E.B.: Sunteţi percepută, cu preponderenţă de către critica literară de la noi, mai întâi ca poetă şi mai apoi ca prozatoare. Sunteţi de acord cu această raportare la creaţia dumneavoastră? Vi se pare restrictivă?
N.I.: Când mă raportez la mine îmi este greu să fac vreo diferenţă între poet şi prozator. Bătrânii germani ştiau ei ceva atunci când îi numeau şi pe prozatori „Dichter“. Mă simt până-n prăsele poetă. Ce cuvânt frumos! Ador arhaismele, slavonismele, au o densitate mai mare, dar nu le folosesc în scrisul meu, fiindcă scriu în limba în care trăiesc. Da, sunt croită pe un calapod poetic, dar toate cărţile mele par labirinturi de oglinzi convexe şi concave în care te rătăceşti. Ei zic mereu că nu se înţelege. Dar arta nu e logică, arta, dubla faţă a vieţii, jocul secund, umbra… şi nici viaţa nu se înţelege. Dincolo de ce se vede, nimic nu e restrictiv!
E.B.: Într-un interviu, pe care l-aţi dat în 2011 spuneaţi: „…cu toată cenzura, mie mi-a mers, în planul recunoaşterii critice, mult mai bine atunci decât acum, dar nu pentru că aş fi scris imnuri şi ode, cum insinuează unii, ci dimpotrivă…“ V-aţi exprimat, însă, uneori, şi nemulţumirea cu privire la o anume superficialitate cu care critica literară a tratat poezia dumneavoastră… L-aţi vizat (şi) pe Nicolae Manolescu, în a cărui Istorie critică a literaturii române nu v-aţi regăsit… Vă consideraţi o scriitoare apreciată, ori dimpotrivă, la justa valoare?
N.I.: Azi mă mir mai mult ca oricând de rezistenţa gata să detoneze din poezia aceea cenzurată: la Vintilă Ivănceanu, la Mazilescu, la Sebastian Reichmann, la Nora Iuga, la George Almosnino. Nu degeaba Marin Preda a pus versurile lui Ivănceanu în romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni, în gura unui ocnaş! Eu nu fac parte dintre cei care s-au simţit ofensaţi că domnul Nicolae Manolescu nu i-a inclus în Opera Domniei Sale. Criticii cărora nu le-a scăpat nici o carte de-a mea de poezie, pe vremea când critica românească era rege – Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion şi, după Cotitură, Marin Mincu, un excelent critic de poezie, detestat evident de cei cu pedigree – m-au răsfăţat destul. Apropo, şi mie mi se trag unele mizerii fiindcă n-am pedigree. Dacă mă consider o scriitoare apreciată? La ce mi-ar folosi? Eu îmi cunosc valoarea.
E.B.: I-aţi evocat deseori cu multă căldură dar şi cu un fel de îngrijorare, semnalând conul de umbră în care au intrat unii dintre ei, pe scriitorii, poeţi
şi prozatori, aparţinând onirismului, curent cvasidisident, în mare vogă la noi, în anii ’70… Ce anume v-a atras spre onirism?
N.I.: Îmi place mai mult realitatea din spatele realităţii şi sensul ascuns sub tăcere. Seara, în portul Rotterdam păşeam prin ceaţă cu mama ca în vis. Noaptea adormeam greu. În întunericul camerei o vedeam pa Muma Pădurii, îi simţeam călcâiele ciolănoase pe plapuma mea. Cred că mama m-a născut visând. Cum să nu fi fost onirică, iar monologul meu neîntrerupt, care i-a făcut pe germani să mă compare cu James Joyce, nu e şi el un paşaport pentru vis?
E.B.: Aţi fost, ani buni, în preajma lui Virgil Mazilescu, i-aţi cultivat prietenia, i-aţi cunoscut îndeaproape traiectoria poetică şi existenţială. Acum, la distanţa celor trei decenii care au trecut de la „plecarea“ lui, credeţi că am putea privi boema care i-a precipitat sfârşitul drept o formă de sfidare a sistemului, a dictaturii sau, mai degrabă, ca pe o opţiune asumată pentru a grăbi finalul unei vieţi căreia nu i-a mai găsit raţiunea, sensul supravieţuirii?
N.I.: De câte ori mă gândesc la Virgil, îl văd, de cele mai multe ori, la 2 Mai în grupul nostru. Cu Nina Cassian, cu Nae Prelipceanu, cu Marius Robescu, cu Gabriela Adameşteanu, cu Adriana Bittel… Ne recita – pentru a câta oară? – poemele, i le ştiam de-acum pe de rost şi noaptea dansa, pe ringul de la Dobrogeanu, „Solo Nijinski“… Într-o noapte a fost luat pe sus de miliţieni pentru tulburarea liniştii publice. La moartea lui prematură a fost găsit ţeapăn pe veceu cu cartea Dragoste de viaţă de Jack London pe genunchi. Peste o săptămână urma să plece la un mare Festival internaţional de poezie în Belgia. La moartea lui, un critic ilustru spunea că Virgil va rămâne în posteritate eventual doar prin legendă. Aici, criticul s-a înşelat. Tinerii poeţi de azi îi poartă poezia ca pe un steag.
E.B.: Se vehiculează frecvent ideea că una dintre obsesiile scriitorului român de astăzi este dobândirea Premiului Nobel. Cum vă raportaţi la o astfel de temă şi cine este scriitorul român căruia îi acordaţi şanse reale, într-un viitor apropiat, pentru împlinirea acestei aspiraţii?…
N.I.: Marile premii, premiile, în general, sunt măsluite. Nu mă interesează deloc. Dacă Borges nu a luat Nobelul, atunci ce valori consacră un astfel de premiu? Mi se pare mult mai onorabilă categoria celor nepremiaţi… un Amos Oz, un Kundera, un Philip Roth. Dar vă datorez totuşi un răspuns. Cred că singurul român cu şansă la Nobel e Mircea Cărtărescu şi, dacă s-ar decerna un premiu special pentru poezie, i s-ar cuveni Angelei Marinescu.
E.B.: Cărţile dumneavoastră de proză şi poezie, nu puţine, au fost traduse în mai multe limbi europene, bucurându-se de comentarii critice favorabile. Este cazul, bunăoară, şi al romanului Sexagenara şi tânărul, tradus în germană, spaniolă, italiană, slovenă, bulgară … Această carte a avut şi în România un destin fast: a fost premiată, reeditată, a avut cronici foarte bune. O consideraţi, în comparaţie cu celelalte cărţi ale dumneavoastră, de proză sau de poezie, o carte mai norocoasă? Ce loc ar ocupa ea în propriul dumneavoastră top?…
N.I.: Când am scris Sexaganara şi tânărul am crezut că am atins Everestul şi nici nu m-am înşelat prea mult. Sexagenara a „cucerit“ şapte ţări! Dar, cu cât trece timpul, se măreşte distanţa şi pasiunea scade. Până şi Hyperion rămâne la locul lui în cer şi Cătălina îşi caută un Cătălin, mai aproape de casă. Acum sunt încă îndrăgostită de Harald şi luna verde şi cred c-o să-i rămân statornică, fiindcă presimt că e ultimul şi de neînlocuit. Deocamdată critica tace. Asta îmi accentuează neasemănarea şi îmi creşte vanitatea… Îmi place!
E.B.: Ca scriitoare care cunoaşteţi din interiorul fenomenului activitatea de traducător, ce anume credeţi că lipseşte scriitorilor români, scriitorului român în genere, pentru a se impune, cu adevărat, în plan european? Mai exact, pentru a se ieşi din ceea ce am putea numi o simplă, benefică de altfel, politică de schimb cultural…
N.I.: Vai, vai, stimate domnule Bunaru, mă provocaţi. Germanii au un proverb: „Nu trezi câinele!“ În afară de Mircea Cărtărescu, a cărui prestanţă de romancier european îmi este bine cunoscută din numeroasele noastre lecturi şi emisuni la Deutscheland Radio Kultur, cred că, în selecţia autorilor propuşi spre promovare în Vest, ne-am pliat cu precădere pe ceea ce ştiam că vor ei de la noi: literatură tânără şi preponderent politică. Criteriu valabil pentru toată oferta artistică din Est. În mod paradoxal, am constatat că scriitorii mai puţin tineri, care păstrează vocea şi amprenta spaţiului lor naţional neangajat, pătrund mai curând în conştiinţa publicului şi în atenţia criticilor din Vest, sătui de marfa de import din USA sau de canonul victimizării la comandă din Estul comunist. Ungurii şi polonezii au înţeles acest lucru. Un Kertész, un Esterházy sunt consideraţi în Germania nişte uriaşi. Noi de ce nu trimitem un Ştefan Agopian, un Răzvan Petrescu, un Octavian Soviany, o Angela Marinescu, un Ion Mureşan?… Pe mine nu m-a propus nimeni, n-am figurat niciodată printre „les belles étrangères“, mi-am cucerit singură publicul şi numele meu a început să circule dintr-o ţară în alta ca la „telefonul fără fir“. În ţările germane i-am cucerit cu „suprarealismul“. M-au numit „ultima poetă suprarealistă“. Suprarealismul rămâne pentru germani ceva nou şi fascinant, fiindcă ei nu l-au prea experimentat. Dar nici neaoşismul prea pronunţat nu-i încântă. Vienezii, mari melomani, dădeau din umeri la Rapsodia a II-a a lui Enescu. În talmeş-balmeşul artistic al UE-ului îţi trebuie instinct ca să te poţi orienta.
E.B.: Vă propun să revenim la… Nora Iuga. Într-o carte-jurnal, Blogstory, pe care aţi publicat-o în 2011, la Editura Casa de pariuri literare, vă întoarceţi, în unele pagini, cu nedeghizată nostalgie, la anii copilăriei petrecuţi în Galaţi. Vă reîntâlniţi cu umbrele unor personaje ce fac parte, deja, dintr-o istorie exotică a locului… Aţi avut vreodată tentaţia să vă scrieţi „memoriile“? Amintirile…
N.I.: Mă simt încă prea tânără ca să îmi scriu memoriile. Ca specie literară, memoriile sunt „mincinoase“. Am rămas la mentalitatea primitivă că un portret nu e bun dacă nu ne face să arătăm mai frumoşi decât suntem. Dar artistul adevărat se scrie tot timpul pe sine. Aglaia Veteranyi spunea că „până şi imaginaţia e autobiografie“. Eu spun că imaginaţia e memorie.
E.B.: V-aţi exprimat, deseori, opinii, gânduri despre actul de a scrie. Undeva spuneţi: „ (…) în poezie nu se poate trişa, dacă eşti un poet autentic, fiindcă poezia vine mai mult din instinct, din subconştient, proza e construcţie, vine din raţiune – numai raţiunea trişează“. V-aţi păstrat această convingere?…
N.I.: Da, instinctul erupe cu tot conglomeratul care îl compune. Raţiunea îşi pregăteşte materialele pentru construcţie. Ea schimbă ordinea iniţială în interesul ei. Fac o paralelă hazardată, foarte personală. Poezia naşte o lume. Proza o construieşte.
Ce ne facem, însă, când, în această supraproducţie de poezie, nu puţini autori (din promoţiile mai recente?…) sunt cotaţi, de critici de prestigiu, ca foarte buni poeţi, îndeosebi pe temeiul unei „ştiinţe“ (a acestora), unei raţiuni, unei tehnici bine învăţate, dacă nu chiar mimate, de a scrie, autenticitatea acelui „instinct“ poetic despre care vorbiţi lipsind în mod evident. Credeţi că, în astfel de cazuri – căci ele exisă –, s-ar putea vorbi despre o confuzie a valorilor?
E.B.: Dacă îmi împărtăşiţi părerea, se pare că gândim la fel sau avem lecturi comune…
N.I.: Nu pot nega nici un pas pe care îl face omenirea spre viitorul ei, chiar dacă acum mi se pare nefast. Cel ce ne dictează pasul ştie ce face şi poporul e înţelept când spune „tot răul spre bine“. De un singur lucru sunt convinsă. Că poezia nu e meserie şi acel atât de elogiat „creative writing“ nu e decât un fel de silicon. Şi totuşi, chiar dacă alergăm bezmetici spre punctul zero al cunoaşterii ca spre o gaură neagră, poate că acolo ne aşteaptă un nou paradis. Ce să fac, cred totuşi în dialectică şi în saltul calitativ!
E.B.: Reproduc, pentru eventualul cititor al acestui dialog, câteva rânduri (sau gânduri) din Sexagemara şi tânărul: „ştii, când începi să îmbătrâneşti, două sunt pierderile cele mai dureroase: scăderea vederii şi a memoriei. Cu ele începe despărţirea de lume. De fapt, de aici începe moartea“. Poate fi scrisul un antidot pentru teama de senectute, de finalul inevitabil?
N.I.: La vârsta mea scrisul e singurul antidot, fiindcă în fiecare carte mă transpun în ce vârstă vreau.
E.B.: „Joyce e singurul scriitor din literatura universală care răspunde nevoii mele de a arunca în aer toate barierele dintre genuri şi specii în întreaga compoziţie a unei cărţi… Ce să fac? Sunt pentru un Babel literar“. În virtutea aceastei autodefiniri tranşante, nu credeţi că aţi putea fi „revendicată“ ca scriitoare aparţinând… postmodernismului românesc? V-aţi regăsi într-o astfel de încadrare?
N.I: Nu suport nici o încadrare. Ca să accepţi o încadrare trebuie să accepţi să devii copie. Eu nu pot să fiu decât un original. Cum să fii postmodern? E ca şi când aş întreba ce urmează după răspoimâine? Răs… răs… răs… şi tot aşa.
E.B.: Aţi debutat, nu cu mult timp în urmă, şi în film. E drept, într-un film documentar, în care mărturisiţi că în copilărie aţi visat să deveniţi actriţă, nu scriitoare, nu poetă…
N.I.: Da, e adevărat. Mă trag dintr-o familie de artişti. Am crescut într-o casă plină de pantofi de balet şi de viori. Şi azi, la 84 de ani, mă simt de 30 când mă aflu sub lumina reflectoarelor cu un public în faţă. Un cristian mi-a împlinit visul de a deveni actriţă de film. Pelicula Aici Nora Iuga a obţinut un prestigios premiu pentru imagine. Curios, aceeaşi senzaţie euforică mă năpădeşte când călătoresc cu trenul 30 de ore până la Berlin.
E.B.: Recent, v-a apărut, la Editura Polirom, romanul Harald şi luna verde, care a avut deja ecouri frumoase în presa din Germania. Am citit un fragment pe internet, publicat de acelaşi un cristian şi m-am bucurat să regăsesc, în acel pasaj, aerul aristocratic al unei Timişoare din anii interbelici. V-aş întreba: de unde titlul acesta romantic/poetic al cărţii? Şi de unde această inspiraţie continuă, forţa aceasta fabuloasă de creaţie?
N.I.: Da, Harald şi luna verde e un roman în care mi-am asumat riscul de a-mi recompune bărbatul – poetul George Almosnino, considerat mare poet abia la 20 de ani după moarte – amestecând trei bărbaţi, tatăl, fiul şi nepotul, într-unul singur. Se vrea o cronică de familie, un excurs în istorie, un romanţ sentimental, un nesfârşit monolog interior, adesea delirant, unde poetul se simte în elementul lui. Cred că am fost poet înainte de a fi om, dar mi-am dat seama de asta mult mai târziu. Confraţii mei îşi pierd pe zi ce trece mirosul. În schimb elevii mă simt imediat, se gudură când îmi ascultă poeziile, îmi ling mâinile. Harald şi luna verde e numele unui balet, sună romantic. Îmi vine Nietzsche în minte. Nimeni n-a mai făcut ca el filosofie din dans. Mă gândesc că o fi fost ca mine poet înainte de a fi om. Aveţi dreptate, domnule Bunaru, inspiraţia la mine e continuă, fiindcă şi capacitatea de a iubi e continuă. Şi o sută de ani de-aş trăi mi-ar rămâne fidele ca să mai am de ce să mă bucur!
E.B.: „Maiestoase trec roţile trăsurilor/ împodobite cu ghirlande/ adio ruletă rusească/ adio râsete provocatoare/ abia te mai zăresc cu cartea-n mână/ sau cu un mic licorn pe coapsa stângă/ şi iată norii se resfiră…“. Sunt doar câteva versuri „pensate“, la întâmplare, din volumul Spitalul manechinelor, publicat în 2010 la Editura Casa de pariuri literare. Există un anume fior, al unei memorii tandre şi, în acelaşi timp, fără cruţare, în cărţile de poeme pe care le-aţi publicat în ultimii ani. Ceva proustian, parcă… „O acută angoasă a timpului“, spune exact Octavian Soviany. Dar poate – aş adăuga – şi o şansă a retrăirii clipei celei repezi… Ce a fost, ce este poezia pentru Nora Iuga?
N.I.: Poate că e faţa nevăzută a lunii… Dar dumneavoastră ştiţi, eu simt asta… De ce mă mai întrebaţi?

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper